| = Maria | Anca Vasilescu [26.Apr.09 23:34] |
| Superbă scriere! Am citit-o și am recitit-o, ca pe o rugăciune. O rugăciune spusă cu ochii închiși, atunci când ne e prea frig, prea pustiu, prea dor. O rugăciune din care gesturile vor să dispară, ca să nu ne mai arunce brutal în realitate, să nu mai existe timpuri și anotimpuri care despart, ci doar curgerea sufletului într-un prezent etern. Poemul acesta transmite atât de puternic stări, încât simt că orice cuvânt ar fi de prisos. Cu admirație. | |
| = îmbracă-mă în alb să-ți fiu ecou sub privirea pierdută | Maria Prochipiuc [27.Apr.09 15:14] |
| Probabil depărtarea, te-a făcut să te apleci asupra acestui poem într-un mod cu totul deosebit, îmi place modul de percepere, de foarte multe ori când merg la slujbă îmi place să închid ochii să mă desprind de tot ce este în jurul meu și să ascult cu luare aminte. Uite vezi e un punct în care ne asemănăm. Gesturile de cele mai multe ori sunt în interiorul ființei, aici nu e vorba de vis, ca realitatea să ne sperie, e o realitate văzută real. Mulțumesc de interpretare, am văzut că ești pe site de pe vremea intrării mele, am adresa la biografie, mi-ar place sa ma contactezi. | |