| = O oglindă în care este un om cu o oglindă, în care este un om cu o oglindă în ca | Cristian Vasile [13.Dec.05 04:23] |
| "mi-a transformat neîncetat imaginea la infinit"...Versurile tale ating un concept interesant, alături de binecunoscutul motiv al oglinzii, și anume ideea de infinitate în imaginea unei oglinzi. Și de aici întrebarea... Pănă unde? Unde se termină infinitul, unde se va opri reflexia unui om cu o oglindă, într-o oglindă în care este un om cu o oglindă, cu lumea sucită... Răspunsul este simplu. Totul se termină când ultimile cuante de lumină au putut să mai refacă imaginea inițială, iar după aceea este ceva difuz, apoi nimic. Se ajunge la punctul tău, care este nimicul reflexiei, și anume o moleculă care în loc sa retrimită razele de lumină, le-a absorbit cu răutate! Întrebarea mea este simplă: Unde este începutul? În punctul unde infinitul ia sfârșit, unde razele de lumină nu mai sunt reflectate? Sau în tine, tu care te uiți în acel punct? | |