| = Epistola unui "poem definitiv" | Călin Sămărghițan [07.Oct.09 23:13] |
| Cu toții știm ceea ce nu este un lucru. E mult mai dificil să spui ceea ce este. Una dintre cele mai loiale vietăți este lupul, iar unii ajung să simtă cum sub pielea lor se ascunde această ființă. Pentru a-i fi haita în siguranță, strategia lui preferată e să "îngrozească pădurea", să-i țină pe neaveniți departe. Se spune chiar că de fapt lupul s-a apropiat de om și i-a devenit câine, pentru a-l domestici pe acesta. Dar aici e o cu totul altă poveste, dar "chemarea" din primele versuri are ceva din toate acestea. Se vede că domesticirea noastră constă în efortul memoriei de a se confrunta cu timpul, în efortul căutărilor noastre printr-un "cer răsturnat", când rădăcinile ni le găsim izvorând din sevele poveștilor. Sunt doar câteva sentințe poetice, necesare unui poem pentru a fi "definitiv". E un balet stilistic de pierdere a urmei, căci poezia de față nu e nici o definiție a singurătății, cum am crede din titlu, nici o aflare a blândeții ascunsă sub haine de lup, cât e un soi de descoperire. O epistolă menită să domesticească. Așa cred. | |
| = singurătate | Maria-Gabriela Dobrescu [08.Oct.09 01:14] |
| rara, aș fi vrut...."dar nu mai văd țărmul". întotdeauna ne va rămâne o dorință ascunsă și păstrată cu grijă. mersul pe vârfuri poate fi o soluție. dar nu definitivă. să dăm drumul lupilor să se hrănească cu "sânge de poveste". pe aici, pe vârfuri, maria | |
| = sentințele singurătății | cezara răducu [08.Oct.09 17:09] |
| maria, călin:uneori oamenii sunt fiare mult mai periculoase decât sălbăticiunile.doar iubirea ne domesticește.și ne preschimbă urletul singurătății în poezie. vouă,o sentință definitivă de toamnă rara | |