Poezia lui Dan Cârlea din volumele „Zeppelinul” (Vinea, 2007) și „Urban” (Vinea, 2008) are o excelentă calitate de a stârni nostalgia, printr-un desen textual ce preia cotidianul și îi conduce instantaneele în pragul uimirii, al catharsis-ului estetic. Emoția estetică este ferită de riscurile inflaționare printr-o aplicare în stil personal a arsenalului artei naive și suprarealiste, umorului și auto-ironiei. „Subversivitatea” e dezvoltată nu prin deconstrucția programatică a „sensului” sau conținutului ideatic metatextual, ci prin ingeniozitate sau mai bine zis prin spontaneitatea cu care „urmează” cuvântului însuși, care își trage substanța din întâlnirea vieții cu imaginația creatoare. Poetul nu are astfel „complexul” anti-metafizic ce pune în criză și „uniformizează” atât de multe producții actuale prin „dezamorsarea metodică și conformistă” a inspirației aurorale care stă la originea oricărui act creator (în cazul unei poetici nedirijate ideologic, fizicul "saturat" se încarcă oricum de valențele metafizicului "prezent în absență").

Viziunea religioasă nu agresează, în poezia lui Cârlea, esteticul prin ideologic, ci este aidoma unui fond de deszăgăzuire a libertății de expresie artistice în matricea identitară: „îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe steinhardt/ să aflu cum de se plimba prin celulă/ aproape mort de fericire/ ca Dumnezeu prin creație” (fetița cu chibrituri). Universul estetic e pasibil de infinite modelări și reinvestiri prin întâmpinarea unei inițiative a „cuvântului făcut trup/text”. În fiecare dintre cele două volume remarc câte un poem care iese în relief prin forța și plasticitatea estetică a viziunii religioase. Poemele „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar”, respectiv „fashion”, ne întâmpină de o manieră „iconică”, perspectivă în care punctul de fugă apare mutat înspre cititor, într-o relație vie.

Primul poem este structurat ca un dublu portret, al lui Dumnezeu și al diavolului. Cel dintâi portret pleacă de la atotcuprinderea iconomică divină și se dezvoltă cu prospețime debordantă printr-un fascicul imagistic de substanță „hristică”: „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar// lui Dumnezeu nu poți să-i dai nimic nu poți să-i iei nimic// (...) toate sunt în El/ și tu și viii & morții tăi/ și clădirile și prima & ultima ta iubire/ și colții leului strânși pe botul bivolului african// noi toți care ne frecăm unii de alții întru șlefuire/ până sângerăm pe dinăuntru//(...) El nu e VIP nu îți sare în ochi nu vrea nimic fiindcă ESTE./ (...) în palmă avea doar linia vieții o gaură/ și lumină bătătorită o mulțime de bătături orbitoare ca blitz-urile/ a spus că le are de la cât ne mângâie când dormim// pe braț i s-a umflat o venă străvezie/ prin care mi-am văzut curgând toată viața/ și ne-am împăcat pentru totdeauna./ Dumnezeu se joacă cu copiii/ își pune mâinile pe ochi și le spune să se ascundă/ dar El îi vede prin găurile roșii atunci copiii par înrămați. (...)/ prieten în mod egal cu pustnicii isihaști/ cu barba până la brâu/ care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare/ cu pieptul în flăcări verzui/ și cu vidanjorul care se roagă în gând/ în timp ce scoate mizeria din haznale// tu acum ești în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu știi ce pierzi dacă nu recunoști asta// Dumnezeu nu râde niciodată în hohote/ este echilibrat în toate/ mai puțin în plâns// Dumnezeu plânge așa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu autentic// Dumnezeu plânge cu gura până la urechi”. Portretul diavolului se dezvoltă antitetic în registrul măștii antihristicului ce contrage participarea existențială în direcția „omului fără chip”, a „reducerii la nimic” și „derealizării” misterului vieții: „diavolul și-a scos pielea a atârnat-o pe drumul către Rai/ este și astăzi umedă și din ea curg umbre/ unii se păcălesc o consideră umbreluță de soare/ și se fac sloiuri negre sub ea// diavolul e mereu ocupat are multe concerne de condus/ are politică de făcut/ și acte de caritate televizate/ e mereu la modă cu toate de multe ori dă tonul// diavolul e mereu vesel are ochelari cu ramă fină de aur/ când zâmbește arată ca un forceps deschis cât distanța/ dintre urechiușele unui copil perfect”.

Poemul „fashion” din volumul „Urban” dezvoltă, la rândul său, după o dialectică estetică, de data aceasta, imaginea morții și a lui Hristos. Este foarte interesant acest tablou al morții peste care nu se poate sări, și, în care intrând toate (faptul că întoarcerea „ar fi ridicolă” trimite la conștiința valorii existențiale unice a istoricului), le vine atât de bine cum nu le-a venit niciun lucru, vreodată, din cele familiare. Din acest „prechip” eshatologic țâșnește lumina venirii lui Hristos, Viața care pășește în moarte. Catharsis-ul e dublu: nu numai că în moarte toate ființele îi vin lui Hristos mai bine ca niciodată, dar acolo „a deschis ochii atât de alb încât/ moartea nu putea păși peste ei/ înapoi era ridicol să se întoarcă/ și în definitiv/ nicio viață nu îi venise mai bine/ vreodată”.

Revenind la volumul „Ζeppelinul”, remarcăm priza la memorie, conștiință și limbaj, urmărită după o modalitate contrapunctică ce pune străfulgerările trecutului, situările pe „tăietura” clipei și amplificările prospective într-un raport revelator al „aurei” realului: „au venit minerii și a trecut timpul/ pe sub vitrina librăriei «noi»/ cu morții pe brațe trece timpul prin fiecare om/ care nu uită” (22 decembrie).

Apare recurent tema emergenței dintr-un univers artificial, care pune în criză și întoarce „cheia de contact” a conștiinței în înțelegerea relației cu Dumnezeu, cu lumea, și cu sine însuși: „într-o zi m-au făcut pionier la doftana// tovarășul nicolae ceaușescu/ însemna mult pentru noi pe atunci/ erau vremurile când gheorghe ursu murea bătut în închisoare// cu ficatul și rinichii praf/ dar noi nu știam de astea trăiam în imensitatea tricoloră/ a raiului nostru de nailon” (amintiri din copilărie). Imaginea „raiului de nailon” combină numinosul unitiv al inocenței cu „pierderile” de har resimțite la nivelul capacității de relație: „undeva în adânc s-au rupt frânghiile de lumină/ care îmi uneau sufletul cu toate lucrurile neînsemnate” (treptat). Miza poeziei lui Dan Cârlea depășește dinamica estetică a structurilor formale, fiind în mod prioritar existențială, relațională, dialogică.

Credința este „apa vie” în care se mișcă forma poetică, într-un mod mai deplin decât orice înțelesuri separate: „nu negociez nimic/ nu am cu ce fiindcă/ nimic nu e al meu cu adevărat// dincolo de orice e ceva mai mult/ și la capăt e un mâl luminos/ și mișcător care are mireasma/ bunicilor și părinților// unele lucruri trebuie lăsate cum le-ai primit// nu smulgi aripile păsărilor ca să le pui motoare/ unele lucruri trebuie doar trăite// să treci prin ele/ și ele să treacă/ prin tine/ uitându-și/ înțelesurile” (părere). Pe undeva, sinapsele cuvântului concentrează istoria personală și a lumii în direcția „limitei” ca survenire a iubirii: „totdeauna m-au fascinat legăturile tainice dintre fenomene// în fiecare clipă ni se poate întâmpla ceva/ echivalent cu facerea lumii/ sau cu sfârșitul ei// orice te poate schimba fundamental nu numai iubirea/ deși numai ea izbucnește precum un înțeles/ pe care n-ai avut niciodată curajul/ să îl cauți până la capăt” (amănunte); „prin burta mamei ți se vedea/ din când în când urechiușa/ cum urmărea buzele tatălui care/ îți citea din «sensul iubirii»” (mai bun).

Relația erotică se desprinde ea însăși ca o alunecare „pe linia vieții” spre limită: „cel mai mult îmi place/ să-ți sărut podul palmei/ mi se pare/ cel mai intim lucru/după plâns// să-mi târăsc buzele pe linia vieții/ ușor/ ca moartea care fâșâie spre dimineață/ când cei care veghează muribundul au ațipit” (sincer). Tensiunea dramatică este stăpânită și păstrată în jurul punctului de climax printr-o variere a registrului estetic: „demult ți-am mângâiat ochii cum numai orbii știu/ iar acum nimeni nu înțelege/ de ce beau apă numai din pumni” (om); „ei îmi ard poeziile/ cenușa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf/ până spre sânii tăi dezveliți și învingători/.../ dumneavoastră domnule nu știți să muriți singur/ la capătul lor (the end); „de fiecare dată în zori mă mir cu glas tare/ cât de bine îți vine lumina/ parcă pentru tine a fost făcută// atunci pari cea mai vie ființă/ trăită de toate lucrurile la ambele capete” (amnezie). În fond, erosul devine o modalitate de apariție a unui „mit urban” în forma sa genuină, încă neexpusă regimului exteriorității: „am început să cred că/ noi eram un mit urban/ de care/ nu aflase nimeni” (mit urban). E semnificativ că erosul își găsește în „locul” crucii plenitudinea sa nocturnă, misterică: „la miezul nopții să batem/ două cuie în brațele orizontale ale crucii// și toată noaptea va străluci numai pentru noi/ spațiul dintre ele” (atipici).

Erosul ca energie a relației vii pune în mișcare și trăsături inedite ale prieteniei și aderenței la umanitate, natură și lumea îngerească, tablou în care concură gravitatea și candoarea: „nu bănuiam că va veni o zi în care-ți voi spune/ andrei păcat că nu vrei să fii mai bun/ cu puțin// cu un înger mai bun” (mai bun); „sper să avem o groapă comună și caldă/ în câțiva prieteni” (cuminți); trăiesc plutind pe jumătate/ tot mai aproape de oameni/ cum spune Iisus/ tot mai aproape/ ca un zeppelin în flăcări (zeppelinul); „unele vieți sunt niște candelabre uriașe de cristal/ care cad cu încetinitorul” (om); „ține-ți respirația/ să nu împrăștii cerul -/ păpădia asta bleu/ plină cu îngeri/ de pe blocul meu ceaușist/ făcut în '77/ dintr-o singură mină/ de gri muncitoresc” (zeppelinul).

Chiar în întoarcerea spre sine, eul liric apare într-o suită de pendulări între chipul „iconic” și modul „căderii”, într-o alternanță de apariții și dispariții, proprie non-obiectivizabilului, al prezenței care nu numai că nu poate fi supusă „reducției fenomenologice” ci ea însăși reafirmă prin simțirea sa transcendentul „fondator” al realului și alteritatea în genere, ca „prezență în absență”: „Dumnezeu este pentru mine/ singura ființă/ care-mi dă voie/ să dau mâna/ prin ea/ cu mine/ însumi” (ființa); „când te razi dimineața/ te întrebi năuc/ unde a dispărut chipul acela/ pe care îl iubea toată lumea/ o fi și oglinda asta/ rodul unui potop/ care ți-a luat/ pământul” (oglinda); „femeile se întreabă/ cine e nebunul ăla de la piața rosetti/ cu o inimă uriașă în brațe” (plastic); „fiecare cădere îmi arată/ ce soclu înalt mi-am făcut din nimicuri” (albisem prin somn); „noaptea mă trezeam sufocându-mă/ iar/ ziua mă credeam indestructibil/ ca mai toți tinerii/ (...) pe la miezul nopții astmul își făcea treaba/ ca o locomotivă de argint cu aburi/ mașinărie perfectă de întrezărit moartea” (amintiri din copilărie 2).

Limita, moartea, fecundate de o simțire afină cu credința, se impun cu forța epifaniei: „nu e ușor să fii mort în ziua de azi/ un alt Lazăr decojit de toate” (nichita). În acest parcurs, în care du-te vino-ul între creștere și regres, între iubire și moarte, între construcție și destrucție, produce o continuă ambiguizare a structurilor, prioritare pentru orientarea existențială sunt modelele vii. Astfel, „Nichita este o bornă cu aripi” (nichita); „un sfânt poate intră în Rai chiar acum/ cu un ditamai soarele-n brațe plângând/ și marile ziduri de apărare/ izbucnesc în ferestre” (iertare); „de multe ori un glonț lasă două răni/ una de intrare alta de ieșire// cam așa trece un sfânt prin umanitate/ cumva decisiv/ legat la ochi cu o moarte luminoasă (viziune); „între mine și un sfânt e diferența dintre/ aurul dacilor și o medalie poleită// nu mi-a pătruns lumina în interior/ nu s-a așezat în straturi/ fiecare cu irizările lui/ arată pe mine ca o acuarelă ieftină/ cum foloseam în clasa a 1-a/ un kitsch jenant și atât// într-un om sfânt Dumnezeu se depune în straturi/ când zgârii puțin se vede o parte și mai strălucitoare/ dacă adâncești rana care miroase a portocală/ e și mai orbitor ceea ce vezi// cu cât erau martirii mai schingiuiți/ cu atât soarele părea mai aproape” (albisem prin somn).

Arta poetică a lui Dan Cârlea din „Zeppelinul” presupune o continuă întoarcere spre magma sensibilității și răsturnarea „gravitației căderii”: „nu va fi un sens unitar/ doar stări smulse prin cuvinte (...) subînțelesuri/ căci ele ne uneJsc cel mai profund (poezia anului 2100); „o poezie bună trebuie să fie/ ca apa unui lac de munte/neciobită de botul cerbului// trebuie să fie chiar ca noi/ ca fiecare în parte/ ca omul care începe cu adevărat/ acolo unde se termină lumea” (acolo unde se termină lumea); „eu vreau să scriu doar 40 de poezii perfecte/ precum 40 de mucenici/ cu rănile doldora de miere/ care alunecă pe cruci/ alunecă în sus/ ca niște faguri de aur” (ființa); „visul crucilor este/ să care coșciugele în rai/ acolo unde crucile nu au/ nimic dedesubt (offtopic).

În volumul „Urban”, poetul își ia riscul „împotmolirii” dat de o investire masivă în materia „brută” a cotidianului. Pe alocuri, atmosfera e periclitată de enumerări „kilometrice”, stop-cadrele saturează câmpul poetic spre a asuma rupturile din planul existențial răvășit de avalanșa informatică, insurgența instrumentalului, artificialului, virtualului. În fapt, se afirmă, „the reality cannot be displayed”. Cotidianul respiră aceeași tensiune a limitei: oamenii „merg la serviciu ca la moarte/ (…) share-uirea sufletelor continuă toată ziua” (download), moartea însăși este imaginată ca o downloadare a vieții în Dumnezeu.

Ni se înfățișează drama oscilării între vocația iubirii și ratarea sau aruncarea ei în derizoriu prin inconsecvențele și încrâncenările zilnice: „așa ne trăim noi verticalitatea urbană/ sentimentele fast-food// ajunși acasă/ ne-am spurcat și pe mess/ ne-am dat ignore/ ne-am băgat reciproc în listele de spam pe bloguri// și am plecat să ne răcorim/ fiecare la altă bere// urma desigur să scriem/ o nouă poezie/ de dragoste” (de dragoste).

Prin rezidualul trăirii, supuse unei dinamici „ruptoare”, răzbește nostalgia chipului divin „prezent în absență”: „tu omori de frică/ toate lumile nenăscute/ îmi spunea cineva demult// parcă dumnezeu// stă chircit în inima mea/ cu genunchii la gură/ plin de sânge/ și cântă la pereții ei/ mișcători” (d); „în stânga la mătăsari seara se adună curvele/ chiar lângă biserică/ le privesc fețele pe care și le vulgarizează voit/ ca să te convingă că nu mai au nimic pur în ele/ și să nu te simți vinovat// uneori poți auzi chipurile încă inocente cum se topesc sfârâind/ sub fața de lucru plină de ruj ieftin/ când pe cealaltă parte a bulevardului/ trece o pereche de îndrăgostiți” (fața de lucru); „adorm, în timp ce vâjâitul ultimului metrou/ trece prin aura mea/ tremurând-o,// aura mea fosforescentă// ca un paradis// veșnic// în construcție” (poveste freestyle); „adormim și sufletele chircite în creier peste zi/ ni se întind în tot trupul/ ca niște fiare care se simt în siguranță/ abia în pustiu// atunci inima ne roade încetișor/ ca o mângâiere// ultima” (aici).

În lipsa unei soluții imediate („dimineața o vom lua de la capăt/ vom reintra în urban/ ca și cum am zbura prin parbriz/ într-o aură de cioburi” (urban); „zâmbesc în câmpul de singurătate care crește răcoros/ traversat de scrollul de la realitatea tv ca o arteră spartă” (scroll)), în această situație fără ieșire în care „moartea urcă în noi ca un material refulat” (vier pfoten), taina omului nu încetează să răspândească o lumină, de dincolo de el, ce „vascularizează” existența: „ținem minte vremurile când/ oamenii buni își făceau datoria/ luminând totul// din ruguri// suntem crescuți/ direct/ din partea umană/ a lui Dumnezeu” (muguri); „cu gelu diaconu vorbeam în fum/ despre prăpăstii începuturi/ și fețele lui dumnezeu care într-o vreme/ pocneau în noi ca mugurii// andrei se întinde pe zid ca o rană” (club a).

În acest ocean de haos cotidian și de împrăștiere până la angoasă a spiritului ies la suprafață frânturi din memoriile originilor: „amintiri din copilărie plutesc în jurul meu/ ca un om de zăpadă spulberat de un TIR” (pegas), „blocurile aliniate ca morții/ blocurile – frigidere obsedante în care noi/ eram fiarele/ cu inimile în hibernare/ visând urme/ roșii/ fierbinți/ de gloanțe prin puii noștri” (la mulți ani); de asemeni, erosul proiectat („îngropat”) în epicentrul cathartic: „șoseaua se deznoda sub roți/ ca mine în serile/ când te lipeai perfect de pielea mea/ por peste por/ încât parcă ieșiseși la suprafață/ ca o înecată superbă/ ori un stigmat” (drum), „parcă aveai broboane de soare pe frunte, bezna stătea tolănită în cești, în locul cafelei” (poveste freestyle); „sexul meu desenează în tine un copil colorat/ care-ți va crește/ prin somn/ albul în sâni// toate în liniște” (arte vizuale); „m-am ascuns în baie și am plâns/ apoi m-am privit în oglinda cea veche// cineva îmi stinsese în ochi/ sufletul/ ca pe o țigară” (vizită).

Senzația de glisare și disipare – „geamurile fotografiau/ ba întunericul/ ba lumina/ peronul/ își deschidea/ oamenii/ mereu/ în partea cealaltă” (peronul) – este complinită pulsatil de iubirea care rămâne, ca „radiație de fond”, chiar după ce totul a fost deconstruit (Vattimo), și care îl face pe poet să exclame: „uneori vă simt ca un cheag de sânge în inimă” ([în] jur).