De acolo, din inima Bucovinei, mai exact de la poalele muntelui Rarău, se aude goarna unui hangiu care modelează „din luturi de ivoriu” mitul poetului care cu „argintul” se luptă „c-un dur adevăr”, adevărul despre Om și Lume. Tucu Moroșanu, poet care a semnat până acum patru capitole din evanghelia lui, (Drumuri de rouă – 2000, Exilat în toamnă – 2003, Iarna în bucătăria de vară – 2008 și Fiare vechi și-nmiresmate – 2009), înțelege că într-o lume în care valorile sunt concepute de cele mai multe ori „în stări bahice” ca niște „copii handicapați” și sunt alimentate din „sânii cu miros de otravă”, într-o lume în care poeții au devenit „braconieri cu inima ubicuă”, într-o lume în care liniștea este devorată de egoism și răutate este nevoie de „un anotimp plăsmuit” „pe sub ninsori de cuvinte”, care să readucă pacea și să restaureze povestea, acea „zodie fecundă” în care lupii și cerbii privesc „cum își înțarcă ursoaica puii / și liniștea într-un fel / cu totul altfel reînviată / spre a fi devorată mai cu folos.”
Chiar dacă nu este un poet care șochează prin limbaj și expresii poetice, chiar dacă de pe malul „lacului de argint” suprarealismul poetic folosit de postmoderniști este servit drept momeală pentru păstrăvi, poetul din Câmpulung Moldovenesc nu poate fi ocolit de cei care cu adevărat trăiesc poezia, asta pentru că prin versurile lui, Tucu Moroșanu reușește să te reconecteze la lumea veche, arhaică, a pământului și cerului locuite de turmele păstorilor care ca niște corsari cărunți de loc temuți / vor acosta în golful memoriei.
Capitolele trei și patru ale evangheliei lirice a lui Tucu Moroșanu, respectiv Iarna în bucătăria de vară și Fiare vechi și-nmiresmate, apărute amândouă la editurile ieșene Princeps Edit și Feed Back, nu fac decât să ni-l arate pe poet dezvelindu-și ca într-un gest de confesiune „sufletul ca un ogor arat / în așteptarea semințelor calde.”, drept un inventator de triburi pentru înțelesul tuturor. El este conștient că un limbaj poetic trebuie să ajungă la fiecare mioară, la fiecare frunză, la fiecare suflet care se strecoară spre zei, la fiecare floare crescută pe coasta munților și mai ales la îngerii flămânzi. Tucu Moroșanu profețește și pentru aceia care „tot mai puțin își poartă / turmele prin iarba stelelor”. El, asemenea călugărilor pustnici, este conștient că păcatul poate fi îmbrățișat chiar și în singurătate, motiv pentru care sporește rugăciunea cu aceia care își „reazemă baltagul de cer” și cu cei „de sub brazdă”.
Lirica lui Tucu Moroșanu se construiește în jurul a câtorva teme care îl definesc ca poet, teme care apar obsesiv în aceste două volume de poeme. Filosofia poetului din Câmpulung Moldovenesc nu este preparată în oala enormă al iadului comunal, cum nici pașaportul pentru lumea în sine nu este unul al privirii ad-hoc. Teme precum moartea, singurătatea, visul, natura, lutul, râul, vulcanul, iubirea, civilizația și credința în zei constituie fundația lumii pe care poetul o propune ca alternativă la cea pe care o trăim. În acest sens redăm aici integral poemul Nu-mi pasă din volumul Fiare vechi și-nmiresmate: „N-aveți decât să existați / Așa cum poftiți dar eu / Am hotărât să purced / La săpatul fundației / Unei lumi paralele / Fără / aprobarea / consiliului / comunal.” În același ton este scris și poemul Iarna în bucătăria de vară, din volumul cu același titlu: „E mai cald iarna în bucătăria de vară, / În sufragerie nu stai decât dacă / Ești posesor al unui pașaport ad-hoc / Numit certificat de deces / Valabil câteva zile, / Timp în care mai poți privi / Ce se petrece sub tine, fără a comenta / Inventariind disperarea, ipocrizia / Sau pur și simplu nepăsarea. / Atunci de atâta firesc / Ai toate motivele / Să te muți mulțumit.”
Poetul recunoaște și împărtășește în același timp sentimentul trăirii întregului univers, își exprimă când emotiv, când cu entuziasm, când furios, când ironic întregul crez iconic despre lumea în care trăiește, din care se inspiră și pe care o pictează cu har. El descoperă că prin poezie, prin frumos, prin asumarea în taină și solitudine Dumnezeu se arată în toate. „Tot mai departe călătoresc / Încet și sigur, mai ales singur / Simt într-o picătură universul / Pulsând mai abitir ca inima poetului / Din tagma celor ce-l văd / Pe Dumnezeu în ceea ce / Nu zgârcit se mai întâmplă.” (Mai ales singur din volumul Fiare vechi și-nmiresmate). Poetul atunci când are în vedere problema morții o abordează când iconic, când ironic. Ușor poate fi observată trecerea de la discursul dur, canonic, la cel ironic. În acest sens redăm aici poemul Gânduri la odihnă din volumul Iarna în bucătăria de vară: „ Cum ar fi să-ți aduni gândurile / La odihnă într-un turn de argilă / Ne mai încercând să descifrezi viața / Alcătuită în ruine al căror sens îți scapă / Pe când cuvintele se cer cosite / Ca grâul de oamenii mai vechi / Gândul înrourat călărește / Aburul vinului ogoit în ulcele / Până la urmă dacă ar avea / Cât de cât spirit practic / Moartea nu și-ar pune mintea / C-un aiurit ca mine.”
Cei care vor avea răbdarea să cunoască de aproape universul poetic al lui Tucu Moroșanu vor observa că acesta este unul al naturii, al cerului și pământului, elemente care constituie poemele cu turme, poemele unui păstor al iluziei, poemele hangiului care-și percepe deopotrivă viața și moartea ca o întâmplare livrescă / poate chiar binecuvântată.
Asemenea olarilor care poartă cu ei aroma lutului, Tucu Moroșanu poartă mucegăita zeiță a pădurii în inimă și construiește în schimbul unor fulgi din aripi de înger un timp intim ce se cicatrizează pe sub ninsori de cuvinte, un timp cu vise aduse greu de peste mare, / ascunse sub mormane de poeme, un timp în care goarne siderale / vor vesti că am dobândit / din nou inimi de fluturi.
Hangiul care-și caută sirena în balta cu arginți greu acceptă decorul citadin din care face parte, un decor încărcat de „gunoieri, căței, / femei, poliție / Legiști, / Sub tei / În tomberon / Un avorton / Într-o sacoșă de naylon / s-oferă singur / plean / orașului european…” (Decor Citadin din volumul Fiare vechi și-nmiresmate). Astfel de pastișe pot fi descoperite în multe locuri în poezia lui Tucu Moroșanu, în special în volumul de versuri Fiare vechi și-nmiresmate, unde poetul își arată fățiș disprețul față de cei care distrug mitul frumos de a trăi împreună / cu natura.
De observat în lirica lui Tucu Moroșanu este și faptul că autorul zugrăvește în poeme folosind varul de la poalele muntelui Rarău, varul Bucovinei. În multe poeme autorul apelează la arhaisme și neologisme, cuvinte care ar putea constitui tema principală a unei lucrări științifice. Putem spune că, lumea adevărată a lui Tucu Moroșanu, este limba și locul Bucovinei, care se regăsesc în cosmologia poetului ca semne întru mântuire.
Chiar dacă ne este dificil a-l încadra într-o anume generație poetică pe Tucu Moroșanu, cert este ca acest poet care și-a trimis, așa cum are el să mărturisească, „în lumină / cu încăpățânare vorbele / chiar și atunci când / se simte ca un cârciumar / căruia i s-a isprăvit vinul / în zi de duminică…”(Poetul din volumul Iarna în bucătăria de vară), este un poet care fără nici un fel de rezerve poate fi comparat cu autori de sorginte romantică, datorită temelor și tehnicilor poetice folosite, dar și cu biografiștii optzeciști, de care realmente se simte apropiat.