agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-12 | [This text should be read in romana] |
După volumele de versuri Cartea de iarnă (1981) și Poemul care nu poate fi înțeles (1993), Ion Mureșan revine cu un alt volum de poezie, cartea Alcool, publicat în 2010 la editura „Charmides”. Deși sunt, de regulă, sceptic în privința omologărilor literare, spun totuși că, și în opinia mea (subiectivă, desigur), acest ultim volum de versuri al poetului a primit pe merit titlul de „Cartea anului 2010”.
Chiar dacă avea publicate, până recent, numai două volume de versuri, Ion Mureșan era deja un poet consacrat, un lider al generației sale, apreciat de critica literară, luat drept model de către mulți dintre tinerii poeți actuali, fiindcă poezia sa, spre deosebire de aceea a multor textualiști, păstrează, în ciuda unei narativități programatice, semnele unui autentic lirism, fără a fi tributară unor inovații lexicale și formule poetice ieșite din comun. Referindu-se la primul volum de poezie, Cartea de iarnă, criticul Marin Mincu spunea că „Ion Mureșan se situează de la început în interiorul modului, sau, mai precis, în interiorul metodei textualiste, având, ca altădată, Lautréamont, instinctul traiectului tragic al textualizării, urmărit anatomic în poemul „Înălțarea la cer”” (Marin Mincu, antologia Poezia română actuală, vol. I. ed. „Pontica”, Constanța, 1998, p. 364). Despre Poemul care nu poate fi înțeles, același critic afirma că, în el, „se întrezărește dubla situare polemică a lui Ion Mureșan: o dată față de tradiția poetică de până la el, apoi chiar spaima față de „poezie” ca mecanism textual)”. Cartea Alcool are 77 de pagini, conținând 32 de texte, dintre care cel mai amplu este Întoarcerea fiului risipitor, un poem în opt părți. Coperta, simplă și expresivă, este realizată de Mihai Þărmure, după un desen de Maxim Dumitraș. Pe coperta 4 se află un fragment din primul text al volumului, Poemul alcoolicilor. Este de remarcat structura ingenioasă a cărții, cu poeme narativizate, în vers alb, alternând cu texte rimate și ritmate, ca un fel de pauze muzicale între scenele „bachanaliilor”. Titlul ar putea fi o metaforă a vieții creatoare, pentru că, asemenea alcoolului, și creația presupune o distilare/ esențializare a tot ceea ce există, rezultând fie licori purulente, fie „băuturi urât mirositoare”, fie băutura zeilor, fiindcă mai mereu acești „alcoolici” au în preajmă pe Dumnezeu, ca o Ultimă Instanță, atunci când „forța neagră din cap” nu mai reprezintă o salvare. Mi se pare extraordinară forța poeziei lui Ion Mureșan de a pătrunde în realitatea sordidă a celor care văd salvarea în alcool. Îi vedem cum, după ce unul rostește: „În curând în curând va veni seara,/ atunci ne vom odihni și vom afla împăcare mută!”, toți se ridică, pe rând, de la masă, apoi „le este foarte, foarte rușine” (Poemul alcoolicilor, p.6). Chiar dacă se păstrează unele dintre instrumentele textualiștilor, cum ar fi: aluzia culturală, parafraza ironică, narativizarea programatică, mai puțin spiritul bășcălios – fiindcă poetul pare a fi alături de acești Marmeladovi, căutători ai adevărului pe fundul paharului – totuși cartea pare a ieși din canoanele știute ale postmodernismului, prin dimensiunea mistică, venind, cumva, din aceea a „oamenilor din subterană” dostoievskieni,apropiindu-se, mai degrabă, de neorealismul cu fațetă expresionistă. Sau poate că nevoia aceasta a criticii literare de a clasifica nu mai este necesară în asemenea caz, fiindcă substanța poetică pare a fi mult mai importantă, iar „tehnica” poetică ar ține mai mult de talentul veritabil al unui poet al intuiției, chiar dacă nu lipsește și vocația constructorului și a exploratorului. Dincolo de realitatea sordidă a cărții, se simte aluzia la o lume a artei, unele texte, cum ar fi Cântec negru, O anumită definiție a poeziei, Mesajul având și valoare de arte poetice. Mi se pare demnă de luat în seamă și puterea acestor versuri de a emoționa, fiind departe de ariditatea și predilecția pentru un intelectualism excesiv al discursului, așa cum se întâmplă la alți poeți ai generației sale. Cu toate acestea, nu lipsește substanța filosofică a versurilor, nu neapărat prin trimiterile culturale, ci prin acel fior mistic de care vorbeam, chiar dacă multe dintre poeme se află într-un balans între demetafizicizare și nevoia de a reconstrui Realul. Dintre poemele numite, Cântec negru pare a fi cel mai reușit, poate printre cele mai bune ale volumului. Este aici o „forță neagră” despre care putem spune că metamorfozează realul, tot discursul poetic fiind acaparat de aceasta, pentru că, așa cum poetul mărturisește în final, chiar el este „forța neagră din capul forței negre din capul (său)”, recăpătând forța demiurgică de a reconstrui realul sub imperiul unei viziuni onirice, dar și al unei sugestii verbale ce ține, mai degrabă, de tehnica hipnozei: „Mintea mea e din ce în ce mai limpede,/ din ce în ce mai sterilă./ Acum am coborât cu totul în capul forței negre din capul meu.” (p. 22). Refrenul pare a avea și el același rol persuasiv (mă refer la versurile „Soarele e sus, iarba e putredă,/ vremea e numai bună de cosit!”, versuri care se repetă după fiecare strofă mai amplă). Toposul poetic este cel al cârciumii, iar eroii lirici sunt alcoolicii care oscilează între dimensiunea damnării și aceea de privilegiați ai adevărului întrezărit printre aburii alcoolului. În acest volum, Ion Mureșan își limpezește discursul, apropiindu-se mai mult de Realia, nu neapărat prin limbajul direct – cum se întâmplă la unii douămiiști – ci prin forța de sugestie a cuvintelor, nelipsind totuși gustul pentru ludic, prezent la mulți dintre textualiști. Cum spuneam, poetul se apropie cu înțelegere de acești năpăstuiți, fără a evita ironia blândă: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,/ cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/ Dar mai ales, mai ales dimineața când merg clătinându-se/ și uneori cad în genunchi și-s ca niște litere/ scrise de un școlar stângaci.” (Poemul alcoolicilor, p.5). Alteori, toposul cârciumii pare a suferi metamorfoze stranii, ca într-o „dereglare a simțurilor”, alcoolicul bărbos având senzația că se află pe malul mării, „aude doar un vuiet de valuri și lin, odată cu masa,/ se clatină în bătaia valurilor.” (Sentimentul mării într-o cârciumă mică, p. 19). Se mai întâmplă ca spațiul cârciumii să fie înlocuit de acela al paharului, un microtopos în care se concentrează totul: și luna, care „tremură galbenă și rotundă”, „o lespede mare de piatră”, însăși dihania alcoolului, a cărei „coadă grozavă” iese de sub lespede. Tot acest discurs straniu, aflat, mai curând, în descendența onirismului dimovian, este punctat de laitmotivul intertextual „Totu-i vis și armonie” sau de acela al „vodcii rece ca gheața”. Poemul cel mai amplu, cum spuneam, și unul dintre cele mai reușite din volum este Întoarcerea fiului risipitor. Într-un fel, așa cum remarca și Alex Goldiș în revista „Cultura”, s-ar putea vorbi de o întoarcere a lui Ion Mureșan la postmodernism, după rătăcirile neoexpresioniste. „Totul a fost băut” - așa începe acest poem, cu trimitere, desigur, la principiul postmodern: „Totul s-a scris”, de acum nu urmează decât rescrierea, principiu bazat și el pe „Ecleziastul”: „Nimic nou sub soare.” Prima parte a poemului marșează pe acest principiu, astfel încât „alcoolicul” vede că „nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieții (sale)”, s-a băut și „nisipul pustiurilor”, „praf(ul) de aur din căniță de aur”, „pietrele din pahare de piatră”, numai din când în când „apărea din cărți cineva/ care vedea ceva de băut/ în piatră seacă/ vedea și bea”. Versul final (și concluziv) arată că resursele lingvistice nu se vor epuiza niciodată, fiindcă, de când artistul a căzut în hedonism (vezi și aluzia rabelaisiană: „Drink!”), totul se re-face printr-o continuă distilare a vieții: „Și tot mai trece noaptea pe drum un om cu o distilerie mică pe umăr.” (p. 57-58). În a doua parte, apare motivul dublului, care poate fi și o expresie ironică a denaturării simțului vizual pe care îl suportă alcoolicul. Desigur, trimiterea poate fi și la necesara dedublare conștientizată a poetului, care se detașează uneori de sine, spre a auzi „un vuiet venind din altă lume”, adică permanenta oscilare a sa între un „aici” și un „dincolo” (p. 59). Desigur, Întoarcerea fiului risipitor e un poem ce ar necesita o analiză aparte, nefiind scopul unei critici de întâmpinare. Mai spun doar că în partea a VII-a discursul este mai clar postmodernist, încă de la început, prin trimiterile la poetica platoniciană a arhetipurilor. Poeziile scrise în prozodie clasică au, uneori, forma psalmului sau meditației (Rugăciune, Înviere), alteori, a ludicului postmodern (Poem ocazional, Poem de dragoste). Cum spuneam la început, aceste poezii în vers clasic sunt ca niște pauze muzicale, dar pot constitui și un contrapunct dintr-un amplu poem. Putem citi cartea – având în vedere și unitatea sa compozițională – și ca pe un microroman în versuri. Prin urmare, cartea Alcool poate constitui o lectură esențială, prin limpezimea ei discursivă, prin evitarea căderii în păcatul prozaismului excesiv, putând fi lecturată, cel puțin la un nivel „de suprafață”, și de lectorul nespecializat. Acest lucru nu exclude profunzimea cărții, lecturile interpretative multiple, deschiderea sa și spre iubitorul de poezie narativizată, și spre cel atras de lirismul de substanță. Într-un cuvânt, nu este nicidecum o carte plictisitoare. George Pașa |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy