Apărut în 2010 la editura „A.T.U.” din Sibiu, volumul de versuri Picătura de infinit, aparținând poetului hunedorean Ioan Barb, este primul din colecția „Raftul de poezie”, colecție coordonată de Mihai Curtean. Cartea are 140 de pagini (excluzând paginile de cuprins), cu o prezentare aparținând lui Silviu Guga, cu o copertă sugestivă, prin care titlul acesta metaforic, dar oarecum vetust, capătă o semnificație aparte. În prezentarea de care spuneam, Silviu Guga precizează că, după o tăcere de 12 ani de la apariția primei plachete de versuri a lui Ioan Barb, anume Tăcerea ca o flacără, poetul „a devenit mai atent la mixajele poetice, mai exigent cu sine și a sărit la alte conotații și valențe poetice. Stăpânit de o patimă ardentă pentru vers, a reușit să-l pună într-o poezie deloc stridentă, dar orgolioasă”.

Subintitulate – aș zice impropriu – „poeme”, poeziile din volum vădesc o mai îndelungată aplecare asupra cuvântului scris, au acuratețe lingvistică, o așezare în pagină destul de potrivită, o oarecare diversitate stilistică, astfel încât nu devin plictisitoare prin repetarea acelorași mijloace și tehnici artistice. E adevărat, tema timpului este dominanta acestei cărți, alte motive și teme frecvente fiind: dragostea, dezamăgirea, credința, exilul interior, liniștea, lumina, singurătatea, moartea, amintirea etc. Există similitudini, așa cum s-a mai spus (Liviu Ofileanu), cu poeții expresioniști ardeleni Aron Cotruș, Ioan Alexandru, Radu Gyr, chiar cu maniera poetică a lui Ion Pillat, în câteva dintre texte; însă și apropieri – timide, aș zice – de poezia actuală, atât formal: renunțarea la majuscule și la semnele de punctuație, inserții ale vocabularului modern, fără exces („text tastat pe monitor/ dai clic pe viitor/ instantaneu afișează trecutul” – finalul poeziei rătăcit într-o lume fără timpul prezent, p. 112; „doar pașii prin care vine în tine un necunoscut/ salută cuviincios întinde cheia cipul// ca un vechi prieten îți întinde parola” – programat să ucid cu mintea, p. 24 etc. ); cât și în ceea ce privește conținutul, în special în poezii cum ar fi: obsesie; dragostea, ca o mașină de epocă, te aștepta; semnele de pe trandafirul japonez, unde sunt și incizii ale textualismului, mai puțin din „modele” poetice ale momentului. Cu toate acestea, textele se citesc, aș spune, cu plăcere, chiar dacă mai există, pe alocuri, versuri sau cuvinte care ies cumva din fundal. Spre exemplu, în semnele de pe trandafirul japonez, verbul „a se restarta” nu se potrivește în „peisaj”; alteori, intertextul nu pare a se încadra bine în contextul dat (poezia obsesie, de altfel, destul de reușită).

Metafora din titlu mi se pare cea mai potrivită ansamblului, chiar dacă textul acestei poezii nu este printre cele mai reușite ale volumului. De altfel, tropii dominanți, atunci când Ioan Barb nu scrie o poezie directă, sunt metafora, simbolul și comparația. De cele mai multe ori, între expresie și starea poetică se realizează o bună legătură, încât versurile transmit bine tribulațiile eului. Ioan Barb este un poet interiorizat, aflat în luptă cu demonii interiori, dedublarea eului fiind aproape o permanență în textele sale. Și toate acestea duc, până la urmă, la exorcizarea prin scris. Ca modalități de inserare în text a eului, întâlnim atât discursivitatea la persoana I („în fiecare zi moartea sare la gâtul meu/ ca un rottweiler pregătit să ucidă/ îmi caută jugulara o deschide cu ghearele/ ca pe o intrare în subterană” – naufragiat pe urma morții mele, p. 25), cât și la persoana a II-a, ca expresie fie a înstrăinării („până când îți vei înșela zilele/ uitând cine ești și de ce” – când cântă în tine păsări străine, p. 18), fie a introspecției meditative (în cele mai multe dintre poeziile unde indicele subiectivității este pesoana a II-a).

Timpul, tema dominantă a cărții, este atât angoasant, cât și purificator al eului: „atunci îmi aduc aminte/ că vine actul final/ punctul scurtei mele figurații/ ca puiul din coaja oului matern/ voi ieși din scenă/ în secunda următoare/ nu mă vor înjunghia pe la spate/ voi simți trecutul/ electrocutat carbonizat/ când negativul meu/ se va atinge de fulgerul/ deschis în celălalt ochi/ ce va începe să te privească” (reîntoarcerea din timpul steril, p.7-8).

În poezia de dragoste, nota dominantă este aceea a melancoliei, alta decât la romantici. Expresia în care este concentrat acest sentiment oscilează de la simpla notație cu ecouri în adâncurile ființei (clonați pentru iubire) până la meditația cu fulgurații metafizice, cu ecouri blagiene (bolnav de frumusețea ta ghiceam în stele) sau la autoanaliza lucidă (dragostea, ca o mașină de epocă, te aștepta). Alteori, iubirea este totuna cu timpul, pentru că, am putea spune, parafrazându-l pe Camil Petrescu: câtă iubire – atâta timp. Un exemplu în acest sens este chiar poezia de început a volumului, spărgătorul de stele.

Prin urmare, deși nu aduce noutăți stilistice, păstrându-se în contextul unei lirici mai vechi, volumul lui Ioan Barb are valențele poeziei de calitate, printr-o voce poetică deja formată, sensibilă, cu un patos moderat, rămânând ca pe viitor autorul să găsească alte modalități creatoare, mai aproape de pulsul contemporaneității. În opinia mea, este cel mai reușit volum de versuri al autorului, fiindcă volumul ce i-a urmat, „În via ființei plâng strugurii”, chiar dacă aduce noutăți stilistice, este inegal valoric, părând scris cam în pripă.

George Pașa