Iepurele sare de unde nu crezi, buturuga mică răstoarnă carul mare și nu aduce anul ce aduce ceasul. Toate aceste zicători-cimilituri se traduc/sparg exact în capul canonului în construcție. Căci există un canon stabil și altul oscilant, al prezentului. În acesta din urmă se zbat mulți, prin multe mijloace, să pătrundă. Farmecul zbaterii, șansa de a fi contemporan cu ea, este mirobolantă. Cunoști șubrezeniile vedetelor momentului și te amuzi când apare un outsider mai solid decât ei.

Așa este cazul romanului Cu capul în Non (Editura Renaissance), al lui Mihnea Urs. Autorul a robotit puțin într-o bancă, după care, neînțelegând să stea cuminte în banca lui, a intrat în media prezentând între 2005 și 2007 emisiuni la MTV și TV K-lumea, mai apoi luându-și lumea-n cap și a purcezînd la studiul actoriei și teatrului la Montreal.

Deși întrucâtva masiv, adică etalat în două volume, romanul nu pierde vremea cu stilistica, eseistica sau cu estetica. Intră destul de rapid în subiect și pedalează cu nerv, fără opinteli și gâfâieli. Ceea ce nu înseamnă că ar fi vorba de un roman de aventuri citadine. Cartea redă experiențele trecerii de la adolescență la prima maturitate într-o formulă ce vizează inteligența, enunțurile spectaculoase, metanarațiunea și un ton impertinent-sceptic. Propriu-zis, eroul Luca, student la Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de Geografie, se îndrăgostește lulea de Roxana Vulpescu. Deși sensibilitatea lui este demnă de ultimul volum din La Medeleni, povestea este relatată pe ritmuri de Sarmalele reci. Și uite-așa, romanțul deviază într-un roman al consumismului și snobismelor de tip balcanic. Condamnându-l pe Luca la avatarurile modului mimetic inferior, prozatorul poate ironiza convenționalismul, superficialitatea, lașitatea, insensibilitatea, materialismul și câte și mai câte.

Calitățile scrierii, așadar, sunt inteligența și sucursala acesteia, inteligența artistică. Începutul este abrupt și sugestiv: „Dădusem fumului forma camerei. De fapt, a bucătăriei”. Enumerațiile caraghioase, hiperbola și mai ales litota sunt procedeele favorite pentru reflectarea bizareriilor citadine. Dar și observațiile subtile, care sfâșie pe alocuri tonul (auto)ironic al cărții constituie un alt element de forță: „Era așadar una dintre acele zile în care oamenii țin luminile aprinse. Nu ca să vadă, ci ca să spere”.

Năbădăile adolescenței nu sunt înregistrate abisal-teatralizat, precum la Cărtărescu. Abordarea este inversată: „Nu mă dădeam mare, niciodată nu am făcut-o în fața unei femei. E la fel de josnic precum ai trage vânturi în fața acesteia. Eram ridicol, însă în modul în care este ridicol orice bărbat atunci când e pur și simplu tâmpit de un anumit ochi de femeie”

Roxana, studenta fatală, are ochii „ca două piscine de hotel tropical”. Cucerirea ei anevoioasă este dezbătută într-un monolog interior constant pus în scenă, în fond o proiectare în abis a condiției romanului de față: „Pretinde și azi că nimic nu a anunțat-o despre sentimentele mele, deși eu eram ca un fel de manifestație de patruzeci de mii de cetățeni ce roiau pe străduțe strâmte către ea zguduind pancarte cu „FIÞI A MEA PE VECI, TOVARASA ROXANA VULPESCU!>>”. Îndrăgostitul se compară cu „doi cai într-o Dacie berlină prin Berlin, un shaker în mâna unui bărbat paralizat”, un nenorocit terfelit de „vaginul ei de fier”.
Fantezia, totuși, în opinia mea, plasează romanul la un nivel superior, mai ales că literatura noastră suferă cumplit la acest capitol. Avem fantastic, dar foarte puțină fantezie. Or, fantezia înseamnă o râsturnare-dereglare jucăușă sau bizară a realității: „Dacă am călca cu ochii și am avea o talpă în loc de cap, imaginea noastră despre lume ar mai fi oare aceeași? Cu excepția faptului că ar fi zoom in/zoom out la fiecare pas, la fiecare ochi pe orizontul nostru strâmt. Și tălpii din cap i-ar conveni de minune o realitate netedă, pe care să fie ușor de pășit...”.

Registrul comparațiilor dă și el seamă de vitalitatea fanteziei: „Imi silisem părul cu gel ca să stea pe spate ca la marii poeți romantici de demult sau ca la marii țigani din prezent”. Dialogurile din mijloacele de transport sunt țicnite și bufe, ca un joc de biliard cu mingi de oină.
Mostrele de tehnică romanescă sunt oferite mai ales de spargerea cadrului narativ, un fel de stop-acțiune, în care antieroul solicită pe la ghișeele sorții anularea diverselor pățanii tocmai descrise de el și în care se făcuse de râs. Dialogul cu destinul pentru răscumpărarea „particulelor de rușine” seamănă cu Giudețul sufletului cu lumea, al lui Dimitrie Cantemir. Punerea în abis și fisurarea convențiilor narative pot fi obositoare, dacă lungite extrem. Însă uneori sunt de un haz nebun. De exemplu, nea Paul, bărbat trecut bine, îl freacă pe sub masă, noaptea, la terasa berăriei, pe „Pițurcă ăl bătrân”, holbându-se din beznă la vânzătoarea Dora. Când se trece la fapte, iese un fel de threesome: „Ea se rezemă cu fundul de tejghea. Muchia tejghelei îi presă carnea moale a feselor într-un fel în care până și mie acum, ca scriitor, mi se scoală numaidecât”.

Acestea sunt calitățile unui roman care, puțin comprimat și difuzat cu pricepere, ar putea ajunge un best-seller printre cititorii cultivați.