Zborul Elizei Roha, de la Editura Betta, 2014, e o adevărată trilogie care nu se înspăimântă de ce ar trebui să fie un roman la ora actuală. Așa că purcede la narațiune în dispoziție realistă, dar cu piruete romanțioase. Mai cu seamă trama este atractivă ca o peltea din care cititoarele de metrou nici că s-ar putea desprinde.

Iată cum simte un trup june: „Muzicile îi refăceau simțurile, cele cunoscute, adică ale copilăriei, ale tinereții, ale maturității puternice, o stare de beatitudine de necuprins cu gândul ori cu firea îi umpluse ceea ce s-ar fi numit ființa actuală și o atracție de nestăvilit îl purta către ceva sau cineva. Nu mai gândea. Doar simțea” (13). Muzica și lumina sunt des invocate pentru a crea o atmosferă înduioșătoare, angelică.

După care plonjăm direct în Clinica doctorului Jack de Wilde, plasată într-un spațiu exotic. Aici Jacki „alerga argint viu, cât era ziua de mare în căruciorul de handicapat de la o secție la alta”. Așa plină de bucurie este bolnava, încât îi sare piftia când un doctor tinerel îi spune c-o poate face bine. Tragedia nu o demolase, deși „dintr-o mare divă a scenei pariziene, devenise o handicapată”.

Până la urmă, doctorașul o înhață și o ia la turre de fizioterapie. Însă tot el cade în plasă: „Doctorul o întâmpina cu aripi de luceferi în priviri”. Și uite-așa, din tratament în tratament, ex-diva de 45 de ani realizează într-o zilișoară că e cam bombată la burtică. Și asta din cauza vraciului care are doar 35 de ani. Ca să fie suspansul mai înfiorător, fizioterapeutul e canadian, dar cu mamă româncă.

No, mai departe cei doi se căsătoresc și cronicarul încalecă pe o șa sau pe-o căpșună exact când era să-l prindă o barosană furtună.