Noi, ca nație, nu prea am știut ce vrem. Bulversați, indeciși, am bătut mereu moneda pe ambele fețe. Influențabili am primit cu brațele deschise orice variantă plauzibilă și nu ne-am chinuit prea mult în descifrarea ei. După ce lucrurile au luat o altă turnură a strîmbat din nas și am început să hulim. Avem o verticalitate flexibilă. Deruta face din noi niște contorsioniști și Occidentul vine la bîlci, rîde, aplaudă, lasă un ban și pleacă mulțumit de varietatea mai puțin sărăcăcioasă față de ultima reprezentație. O să ne fie mai greu cînd vom presta pe marile scene, cu alt preț la bilete, fără posibilități de lojă sau etaj, cu interdicții clare la mîncat semințe și halviță, și cu un alt etalon valoric. Va trebui să transformăm circul în formula I și nu știu pe unde o să o scoatem la capăt.
Deși „de la distanță părem niște occidentali, ceva mai spălăciți”(Gabriel Funica, Dilema Veche) încă nu ne putem debarasa de mania imitației: „ne maimuțărim tot timpul.”(Emil Cioran, schimbarea la Față a României, despre imitarea occidentului de către români „de la metafizici superioare la haina de zi cu zi” ). Așa încet am creat un sindrom național pe care ni-l asumăm inconștienți: Romanian dream. Încercăm să ne creăm un brand de țară spoindu-l. Nu e trendy nici ia și nici țuica de tescovină nu sparge gura tîrgului. Suntem orgolioși pînă la suficiență. Nu dăm buzna la promoții, nu ne bucurăm de reduceri decît în cazuri extraordinare. Nu este jenă să părem ieftini. Second-hand-urile de centru sunt aproximativ falimentare. Nu acolo este locul lor, ci la periferie, ascunse, unde ne tragem gulerele peste obraz, ne îndesăm căciula peste ochi, intrăm mascați de parcă am jefui și nu cumpăra. Să ne ferească „ăl de sus” să ne vadă vreun vecin, vreun cunoscut. Dacă ne-am clama identitatea am fi arătați cu degetul, și asta nu ne place. Ne batem cu pumnul în piept mîndrindu-ne de ori cîte ori e nevoie cu naționalitatea noastră. Facem recurs la statui, apelăm la rețete uzate. Adevărul însă iese la suprafață în cotidian, imediat ce am plecat la muncă, am verificat caloriferul, am plătit întreținerea sau ne-am ușurat pe gazonul public (aceste ultime idei sunt preluate din articolul „Mîndria de a fi român” semnat Andrei Pleșu, Obscenitatea publică – Humanitas 2004).
Romanian dream se reduce la suma unor clișee. Visul nostru pare măsluit, importat. Am dat buzna pe canapeaua din fața Televizorului (observabilă majuscula), cumpărăm instinctual tabloidele, scuipăm, decorticăm semințe. Ne adulăm starurile, invidiem bogații, înjurăm politicienii. Corupția nu ne-ar deranja dacă noi am fi încasatorii de mită, dacă garsonierele noastre s-ar reclădi în vile, dacă Crângașii ar deveni Pipera și șomerii patroni de jucători. Suferim de becalism, manelism, vadism. Nu mai suntem pornografi ci pornofili. Că așa-i românul. „cel mai mult mă tem de tendința noastră de normalizare a anormalității. Ne-am învățat cu răul, găsim foarte ușor scuze; intră în psihologia noastră să ne considerăm victime ale istoriei, ale Occidentului, ale trecutului. Nu, suntem toți complici cu nenorocirile ce se petrec sub ochii noștri” (Octavian Paler în conversația cu Stelian Tănase, la emisiunea lui Marian Oprea, stenogramă: gazetărie de tranziție, lumea magazin 2002). Nici balcanismul cel de toate zilele nu ne mai încape, și am început să-l redefinim, să-i oferim culoare locală, ca mai tîrziu să demonstrăm că originalul e-al nostru. Sper să o dăm în bară, și atunci să văd oamenii pe străzi aplaudînd frenetic victoriile naționalei, nu de fotbal, ci de oameni.