Frunza de stejar a Cenaclului de seară

„Sufletul de azi n-a uitat să deschidă ochii și să privească, dar a uitat în mare măsură ... mirarea” (Lucian Blaga)

Sâmbăta aceasta Miralia, venită din Galați și din Vulcanul de poezie, la îndemnul și încurajarea Violetei Stika, s-a dovedit a fi o prezență deosebită, atât prin atitudine cât și prin lectura pe care ne-a oferit-o. Fire delicată și totodată deosebit de modestă, Miralia nu consideră că poeziile ei sunt demne de a apărea pe suport hârtie. A venit la cenaclu direct din mediul virtual
dar ceea ce ne-a citit, și felul în care ne-a citit, ne-a dezvăluit un talent bine conturat și un condei deloc tremurător.
Sper că și opiniile celor prezenți, pe care încerc să le redau cât mai fidel în cele ce urmează, vă vor convinge de acest lucru.

Prietena invitatei noastre, Violeta Stika, a început șirul opiniilor asupra poemelor în proză citite, comparând poemele Miraliei cu niște gânduri țesute pe marginea unui drum. Violeta vede în Miralia o cenușăreasă care își caută ea însăși condurii. Miralia, folosind metafore paradoxale, aduce un elogiu timpului, sare peste clipă căutând miraje în cele mai elementare lucruri terestre, cum ar fi busuiocul. Ea caută un alt timp, nu e de acord cu timpul pe care îl trăiește.

Petre Fluerașu, începe în mod surprinzător declarând că i-a plăcut primul vers: ‘E atât de întuneric acum’. Dar atât. Pe urmă trece la obișnuita șarjă de atacuri, mai mult sau mai puțin pe text, mai mult sau mai puțin pertinente. Ca de obicei, după părerea lui Petre, titlurile în general nu se potrivesc, există multe exprimări greoaie, multe clișee. Are foarte multe imagini și automat asta implică și clișee. Versurile i se par lui Petre Fluerașu foarte lungi, generând o poezie discursivă, cu prea multe imagini concentrate în câteva versuri.
Conform aprecierii vorbitorului, poeta folosește cuvinte grele care nu fac bine poemelor.
Petre declară că el nu are răbdare să ducă la final poezii mai scurte, dar’mite unele așa lungi. În plus, deoarece sunt poeme triste, în stil apocaliptic, nu te fac să citești în continuare, ori Petre crede că nu e bine să întristezi cititorul. În poezie trebuie să impresionezi prin imagini, dar din prea multe tablouri bune puse la un loc, se pierde mesajul, ajungându-se la finaluri slabe.
Petre o sfătuiește pe Miralia să mai lucreze poemele, indicându-i ca unealtă foarfeca. Îi recomandă să taie din lungimea poemului, să renunțe la gerunzii și participii, la prețiozități și la romantismul desuet.

Pe Conu Marius poemele Miraliei îl duc cu gândul la Andre Gide, dar cu toate acestea le consideră departe de a fi poeme în proză. După părerea sa textele sunt foarte lucrate. Mult prea lucrate. Imens de lucrate. Fără îndoială, din cauza asta apare tendința unui narcisism. Poetei îi vine greu să renunțe la unele lucruri, încearcă să aglomereze o mulțime de idei, simțiri, metafore, paradoxuri, într-un spațiu al textului scris care devine astfel un tren al vieții, orice altceva, dar nu poem. În opinia lui Marius, Miralia dorește atât de mult să fie auzită, încât are o spaimă uriașă de ascultător și ajunge la o formă de manierism. "Oriunde deschid paginile: același stil, aceeași structură prozodică, același fond lexical" spune Marius și îi atrage atenția Miraliei cu privire la cuvintele vechi pe care aceasta le întrebuințează, afirmând că "dacă nu le cunoaștem adevărata valoare, obținem un tapet cumpărat la obor". Conu Marius identifică în poemele citite fraze marqueziene, dar nu suficient de sincere pentru a avea alura unor astfel de fraze, un text intimist doar la nivel de oracol, jurnal intim. Ca recomandare finală el conchide: "Ar trebui să ai curajul unui vers mai scurt și să spui ce îți trece ție prin cap".

Florin Iordache vede în Miralia o poetă imaginară, o artistă care scrie o poezie imagistică, având de a face mai mult cu pictura decât cu literatura. Consideră că problema ei este cea a sintetizării textelor, a firului logic. Într-un singur poem sunt mai multe poeme, dar sunt într-adevăr poeme în proză, nu prozodice. Florin Iordache crede că Miralia are talent cu carul, dar vine dintr-o zonă a artelor plastice; dacă o înțelegem în acest fel îi înțelegem și poezia și sentimentele. Poeții veniți din zona artelor plastice au un sentiment al libertății absolute. Lui Petre Fluerașu, Florin Iordache îi recomandă să renunțe la critica de tip textualist și să facă o critică de ansamblu.

Mihai Radu Dan, coleg de site al Miraliei, nou venit în rândurile cenacliștilor, consideră demn de apreciat faptul că în versurile ei Miralia și-a pus sufletul, ceea ce înseamnă enorm. Și ca o replică la sfaturile lui Fluerașu de a studia manuale de tehnică poetică îi adresează acestuia o întrebare: "dar Tehnica sufletului?"

Ioan Rațiu pune punctul pe i începând cu un lucru foarte simplu: faptul că a fost plăcut impresionat de modul în care Miralia și-a citit poemele, și de modestia cu care ne-a mărturisit că este nemulțumită de stadiul la care a ajuns. El vede în poemele citite o poezie a cristalizării gândurilor, comparând-o cu un supermarket din care luăm cu noi ceea ce ne place. Dincolo de paradoxuri, firești într-o poezie în care poetul întreabă, meditează, încearcă să dea și niște soluții, e normal să putem dezvolta micropoeme.
Ioan Rațiu, cultivator de paradoxuri, identifică și în poemele Miraliei câteva: ‘nu voi mai auzi ceasul ticăind asurzitor’, ‘ascultătorul e absent, e timpul mărturisirilor, dar ascultatorul e absent’, ‘eu, un arbitru fără voia lui’, ‘gâtul înnegrit de nemângâiere’ (care îi amintește de Giueseppe Ungaretti – ‘mă iluminez de nemărginire’). Cum îmbogățește Miralia limba, se întreabă retoric Ioan Rațiu ? și răspunde printr-un citat : ‘adesea simt vârfurile munților încolăcindu-mi gândurile’. În 'ascultătorul absent' Ioan Rațiu descoperă un oraș cu portative albastre. Involuntar, poeta justifică, dincolo de paradoxuri, există un mecanism revelat al slujirii cuvântului, prin care versurile sale capătă valențe de adevăr.
A sluji cuvântul înseamnă a rosti adevărul.

Alexandru Ciocioi începe spunându-i Mirelei "Bine-ai venit. Mulțumesc că ai venit".Textul îl umple de bucurie pentru felul în care a fost scris, pentru stil (care îi amintește de Garcia Lorca, și alții, din poezia sudamericană). Există mărunțișuri pe care se mai poate lucra, dar sunt texte care merită scrise. Consideră că cea mai bună poezie e chiar singura din cele aduse pe hârtie, dar care nu a fost citită – ‘Lumea unui trist poet’. Felul în care sunt scrise duc cu gândul la un fel de teatru ascuns. Există întrebări, răspunsuri, dialog, ca într-un teatru. Metaforele folosite sunt deosebite, "de la ele de-acasă", întregesc ideea. Îi atrage totuși atenția Miraliei la legăturile dintre fraze. Metaforele sunt foarte frumoase sugerând o cavalcadă de imagini care vine peste noi și nu știm unde duce. De aice se vede o nevoie de a se limpezi în idei, dar nu în forma în care le îmbracă. Alexandru Ciocioi este de părere că poeta creează o atmosferă deosebită.

Liliana Hanganu – Liloo îi urează și ea Miraliei "Bine-ai venit". Consideră demnă de subliniat candoarea cu care și-a citit versurile. Vede în poemele Miraliei o poezie a așteptării, venită dintr-o singurătate, o poezie în care încearcă să descrie natura și visul, mai mult ceea ce își dorește decât ceea ce există în realitate. O poezie a așteptării, așteptare a unor răspunsuri. Ca imagine generală, ar trebui să ia esența din poeme, e ca și cum ar vrea să picteze o frescă cu acuarele. Imaginile sunt delicate, tulburătoare, care pun pe gânduri și denotă o delicatețe interioară cu care Liloo a intrat în rezonanță.

Crăița Șerbănescu spune că dacă ar fi un cititor grăbit, poate ar deranja-o structura și lungimea versului. Dar nu este cazul. Fără grabă, ea descoperă o panoramă de imagini în care abundă trimiteri la detaliu. Miralia te face să te simți în mijlocul trăirilor ei.

Al. Bănulescu vede în Miralia o vizionară, iar în poemele ei adevărate litanii de dragoste, o zbatere între ateism și credință adevărată, recomandându-i să se gândească că Dumnezeu lucrează continuu asupra omului.

Cuvântul coordonatorului nostru, Ioan Gabriel Pușcă (altfel spus Lupișorul nostru cel de toate sâmbetele) îl redau în întregime, ca citat:
“Undeva prin 1999 discutam cu poetul bârlădean Simion Bogdănescu, membru al USR, despre limitele și defectele artei locale. Prin artă locală înțelegând temele specifice zonei în care trăiesc unii scriitori, lipsiți de posibilități de contact cu alți scriitori din țară. Literatura provincială ne părea la acel moment îngrădită, finită, fără posibilități reale de a se dezvolta. Ulterior, prin Internet, am descoperit cum se poate lua legătura în orice moment cu prietenii scriitori din toate colțurile lumii. Așa am ajuns în București și tot așa s-a născut Cenaclul de Seară. Numai că, în timp, influențat și de atmosfera din capitală, am început să fiu la fel ca ceilalți, prea plin de dorința de a găsi aur în asfaltul bucureștean, uitând că avem atâtea nestemate la vedere în provincie.
Am avut în seara asta de a face cu o poetă. Mânuie foarte bine cuvântul. Mai are multe de întregit dar stăpânește arta metaforei. Nu e doar o poezie imagistică, dincolo de imagine are și un mesaj, care nu e întotdeauna criptat, exemplu: ‘cred că oamenii și-au limitat aventura trăirii, au uitat să-și pună genunchii să atingă pământul’.
Sunt remarcabile dialogurile pe care poeta le poartă cu sine. În unele poeme cu un al doilea eu, in altele cu un subiect imaginar.
Versurile lungi, cu o estetică îngrijită, permit o arie mai largă de desfășurare informației cuprinse în text.
Miralia defrișează în terenul poetic bucureștean, plin de vandalisme verbale, o poiană de poezie cu simțiri sănătoase, și cu un fond sentimental bine conturat.
Ne putem aștepta ca într-un viitor apropiat, când poeta va avea curajul întâlnirii cu suportul de hârtie, un volum de debut al Miraliei să fie în atenția publicului și juriilor de specialitate.“


În final, cu aceeași atitudine sobră și totuși zâmbitoare, cu o aură de modestie și înțelepciune, Miralia mulțumește tuturor, declarând că trecerea prin cenaclu a fost pentru ea o experiență unică. “Îmi place să primesc criticile negative, mi-am dat seama de multe lacune ale mele. Nu consider că am ajuns la stadiul de poet, și asta nu e o falsă modestie. Scriu cu sinceritate și voi continua să fac asta. Este o lume în care mă regăsesc foarte bine. Posibilitatea de a-mi vedea greșelile pentru a-mi îmbunătăți scrisul.”, ne spune invitata noastră din Galați.

Și noi îți mulțumim Miralia, pentru curajul de a veni cu sufletul deschis, direct cu lectura poemelor tale la prima întâlnire cu Cenaclul de Seară. Te așteptăm oricând cu drag în mijlocul nostru.

Imagini sugestive de la acest eveniment găsiți aici.

Vă așteptăm cu drag pe toți, în fiecare sâmbătă, de la orele 17.30, în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române.

A consemnat pentru dumneavoastră,
Adina Stoicescu - Gavroche

Clipa dă sens!