John Fowles



Distilarea exigenței


“Eram din nou liber, dar era o libertate nouă… într-un fel purificată.”


Convertirea, indisolubil legată de conversiune, reevaluează relațiile noastre cu tot ce ne înconjoară. Agresivitatea războinică, “guvernată de forța brutală, de o aroganță realmente lipsită de umor, de gustul prestigiului iluzoriu și de prostia funciară” a “lumii bărbaților” care nu cunoaște decît perversiunea puterii, tirania dominației, sadismul proprietății este înlocuită de “relațiile generate de nevoia pe care obiectele o au unul pentru celălalt, de nevoia de dragoste și armonie”. “Războiul – spune Conchis – e o psihoză creată de incapacitatea noastră de a percepe relațiile. Relațiile noastre cu cei din jur: relațiile cu situația economică și istorică. Și, mai ales, relațiile noastre cu neantul. Cu moartea.”

În urma convertirii, întîlnirea cu destinul se revelează drept minune. Prin natura lor minunile nu se țin lanț și spre necazul nostru nici o minune nu ține – cum spune o prea cunoscută vorbă – mai mult de trei zile. Și minunile putrezesc și se descompun și, numai intrînd în slujba lor, le poți salva efemera mărturisire, le poți distila exigența – prospețimea, buchetul, tăria –, le poți ajuta să biruie în baladă, să se înveșnicească în legendă. Destinul admite și chiar solicită colaborarea, el îți revelează de fapt responsabilitatea ca libertate, îți cere imperios să renunți la ambițiile profane pentru o datorie sacră.

Episodul procesului, regizat cu aceeași constantă ironie, devenită acum sarcasm, îl pune pe Nicholas în postura de judecător mai mult decît penitent, în situația penibilă (pentru simțirea sa profund vexată) în care e constrîns la imobilitatea și tăcerea necesare și prielnice dealtfel unei veritabile judecăți. Căci judecata este un act de autentică adîncire întru spirit, căreia orice reacție exterioară îi poate aduce doar grave prejudicii, o poate vicia și desfigura. Numai neîncrederea (confirmată de fapt anterior) în aptitudinile sale de a judeca sine ira et studio îl aduce pe Nicholas în această postură ciudată, penibilă, dar plină de un simbolism autentic: puterea spirituală a judecății nu este una efectivă care să dea satisfacție dorinței de răzbunare psihologică, gata să biciuiască isteric marea care i-a înecat corăbiile.

Situația lui Nicholas simbolizează de fapt pe aceea a oricărui ins în fața propriului destin. Cu însemnele îndoielnice – și hilare, și magice – ale forței sale spirituale, așezat pe drept în jilțul de judecător, omul e învrednicit cu demnitatea fragilă a cumpănirii și înțelepciunii: legat însă de mîini și de picioare și mut în fața urgiei vremurilor, liber însă în cuget și simțire să le înțeleagă ca ale sale, ca pe propriul (și singurul) său destin pe care, cunoscîndu-l, trebuie să și-l recunoască și, în cele din urmă, să-i fie recunoscător.

Convertit pe moment, Nicholas nu o va biciui pe Julie, țapul ispășitor care i se oferă pe moment (“cel ce se face vinovat de crima de a distruge puterea de iertare a subiectului unui experiment”), va refuza răzbunarea isterică derivată din mania persecuției. Dar vindecarea lui de psihologismul justițiar nu e deplină: “Am lăsat biciul în jos și mi-am simțit ochii umplîndu-mi-se de lacrimi – lacrimi de furie, lacrimi de umilință”. Din ochii lui nu pogoară încă apa sfințită a lacrimilor de recunoștință, de blîndețe, de sacră mîndrie, de împăcare virilă. Destinul îi este încă ostil.

Totuși, demnitatea și măreția tragică a unui moment de împlinire simbolică sînt resimțite și de Nicholas: “Am avut deodată impesia că trăim, eu și toți cei de față, un moment de înțelegere, de respect reciproc. Din partea lor nu era decît ușurarea că eram așa cum își închipuiseră ei, în spatele tuturor misterelor și al tuturor umilințelor. În ce mă privea, era certitudinea de a fi intrat într-o societate esoterică, a cărei înțelepciune era atît de profundă, în fața căreia puteam vorbi fără pericol. Așa cum stăteam acolo, atît de aproape de cele unsprezece tăceri, aproape de fețele lor lipsite de ostilitate dar și de indulgență, fețe disociate total de furia mea, atît de aproape și totuși atît de depărtate ca figurile din adorațiile flamande, m-am simțit deodată foarte mic, așa cum te simți diminuat în fața unei opere de artă, în fața unor anumite adevăruri care, prin contrast cu dimensiunile și valoarea lor, ne fac să ne simțim cît sîntem de mici, cît sîntem de limitați.” Această înțelegere (“în tăcere, în flacără și în nemișcare”, cum ar spune Camus) și acea bruscă îndreptare spre “tron”, acea tăcută asumare a situației (dacă ar fi pe deplin adevărată), ar putea desființa ghilimelele peiorative ale tronului și ar putea transforma cu adevărat exilul în împărăție sau măcar le-ar putea consacra grandios simultane, coincidentia oppositorum.

Povestirea Prințul și magicianul, găsită de Nicholas în vizuină, caracterizată evaziv drept fabulă epistemologică și ignorată de fapt, cu frivolitatea caracteristică a lui Nicholas, în adîncimea semnificație sale, merită să fie recitită în întregime pentru pilda limpede pe care o conține:

”A fost odată un prinț tînăr care credea în toate lucrurile în afară de trei. Nu credea în insule, nu credea în prințese, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Și cum nu erau nici prințese, nici insule și nici vreun semn al existenței lui Dumnezeu în împărăția tatălui său, tînărul prinț îi dădu crezare.

Dar într-o zi, prințul fugi din palat și ajunse în împărăția vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor și pe aceste insule niște făpturi stranii și tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în haine de seară se aprope de el.

- Insulele de colo sînt adevărate? întrebă prințul.

- Bineînțeles că sînt insule adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.

- Și făpturile acelea stranii și tulburătoare?

- Sînt toate prințese adevărate și autentice.

- Atunci trebuie să existe și Dumnezeu! strigă prințul.

- Eu sînt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară înclinîndu-se ușor.

Tînărul prinț se întoarse acasă cît putu mai repede.

- Iată-te înapoi deci, îi zise Împăratul.

- Am văzut insule, am văzut prințese, l-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prințul cu reproș în glas.

Împăratul rămase impasibil.

- Nu există insule adevărate, nici prințese adevărate și nici Dumnezeu adevărat nu există.

- Dar am văzut cu ochii mei!

- Ia spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.

- Dumnezeu era îmbrăcat în haine de seară.

- Avea mînecile hainei suflecate?

Prințul își aduse aminte că așa erau. Împăratul zîmbi.

- E un costum de magician. Ai fost păcălit.

Auzind acestea, prințul plecă din nou în împărăția vecină și se duse pe același mal unde îi ieși din nou în cale omul în haine de seară.

- Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine ești, zise prințul idignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întîmpla. Acum știu că insulele nu sînt reale și nici prințesele nu sînt reale, pentru că tu nu ești decît un magician.

Omul în ținută de seară zîmbi.

- Nu eu te păcălesc, băiete, în împărăția tatălui tău există multe insule și multe prințese, dar tatăl tău te ține sub vraja lui și nu le poți vedea.

Prințul se întoarse acasă gînditor. Cînd îl văzu pe Împărat, se uită în ochii lui.

- Tată, e adevărat că nu ești Împărat, ci doar magician?

Împăratul zîmbi și își suflecă mînecile.

- Da, fiule, sînt magician.

- Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.

- Bărbatul de pe mal era doar alt magician.

- Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.

- Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse Împăratul.

Prințul fu cuprins de tristețe și zise:

- Am să mă omor.

Prin farmecele sale, Împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru și în făcu semn prințului să vină cu ea. Prințul se înfioră. Își aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale și de prințesele ireale, ireale dar frumoase.

- Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.

- Vezi, fiule, zise Împăratul, acum ești și tu magician.”

Povestea pune astfel sub semnul întrebării orice realitate ca fiind grevată magiei. Ea subminează încrederea în vreun adevăr altul decît acela în numele căruia riscăm să ne asumăm poetic realitatea sau, cu alte vorbe, dar spunînd acelși lucru, s-o îndurăm. Magia spiritualității este aceea care dă consistență și coerență realității, dar orice realitate nu este decît o amăgire (un vis) gata să se ruineze. Sîntem mereu la discreția amăgirii unor magicieni care abuzînd de credulitatea noastră se dau drept dumnezei, mereu pradă virtualelor și dureroaselor dezamăgiri.

Încercările la care ne supune destinul, lovituri ce năucesc, descumpănesc și dezorientează, provoacă totdeauna traume sufletești și deprimare sau dorință de revanșă. Dar nu vei înțelege nimic pînă ce – în rol de prinț, devenit matur pentru destin – nu vei rosti hotărît: Voi putea îndura totul. Atunci abia ești învestit cu demnitatea umană supremă de magician, devii Omul-Dumnezeu apt să ridice spiritul la puterea tuturor dezamăgirilor.

Nicholas primește și el vestea cea bună după sentința dată la proces:

"- Am venit să îți spun că acum ești printe cei aleși.

Am scuturat violent din cap, în semn de protest.

- Nu te poți impotrivi.

Continuam să dau din cap resemnat."

El rămîne însă hotărît în încăpățînarea sa ofuscată. Refuză colaborarea cu destinul.

La un moment dat, Conchis îi spune lui Nicholas: ”Totuși, în cele din urmă am descoperit ceva ce unii oameni bogați nu descoperă niciodată – că toți avem o anumită aptitudine pentru fericire și nefericire, care nu depinde de hazardul economic.” Spusa lui merită să fie generalizată, căci aptitudinea pentru fericire ca vocație sacră a omului nu depinde de hazardul de orice natură, ci se realizează în ciuda oricărei dezordini: nu contează dacă ești fericit ori nu, totul este să fii vrednic de fericire, să fii pregătit să o primești în chip deschis cu tot tragismul ei. Să accepți urzeala (urzelile) ursitei ca pe un minunat prilej pentru alesătura faptelor.



(Pînă acum am postat din acest comentariu eretic la Magicianul lui John Fowles:

Ironia soartei (I) cu capitolele: O metaforă geologică;

Ironia soartei (II) cu capitolele: Vîna destinului, Mania persecuției;

Ironia soartei (III) cu capitolele: Chemarea destinului, Provocarea destinului - încercarea darurilor;

Ironia soartei (IV) cu capitolele: Lovitura soartei, Ironia soartei;

Ironia soartei (V) cu capitolele: De ce și cum, Ca și cum, Fascinația destinului;

Ironia soartei (VI) cu capitolele: Măreția înscenării, Puterea misterului

Ironia soartei (VII) cu capitolele: Distilarea exigenței.

Pentru cine mai are răbdare, ar mai urma doar patru capitole: Anchetarea misterului, Strîngerea șurubului, În frîul libertății și Soarta ironiei pe care le voi posta, sper, în două tranșe.)