agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7440 .



Cenaclul Agonia.ro 24 martie 2007
communities [ poezie.ro ]
la Café Deko, în incinta Teatrului Național, cu susținerea Revistei Șapte Seri Compilation: anunturi si cronici cenaclu Agonia.ro

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [elavictorialuca ]

2007-03-20  | [This text should be read in romana]    | 



Cenaclul Agonia.ro continuă sâmbătă 24 martie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București. Andrei Novac va rosti despre "întoarcerea la Brâncuși", iar Corneliu Traian Atanasiu va dezvălui din secretul artei comentării și a interpretării.

Moderatorul acestei ediții va fi Daniel Stuparu, și ne bucură inițiativa lui de a modera cenaclul nostru, iar cronica va fi întocmită de Raul Huluban.


***

Andrei - Facultatea de Litere Istorie și Teologie. În prezent, masterand al Universității din București, Facultatea de Istorie, secția Relații internaționale și integrare europeană. Grupaje de versuri în publicații precum Convorbiri Literare, Luceafărul, Gorjul literar, Rostirea Românească, Foaie de Latinitate, Caietele Columna și în presa locală din Târgu-Jiu. Volume publicate: Poezii, editura Newvest, Tg. Jiu, 2000; Miez de talpă, Editura Eurostampa, 2003, Timișoara; A nouăsprezecea inimă de înger, Editura Eurostampa, 2003, Timișoara (volum dedicat lui Nichita Stănescu); Antologia Ultima generație, primul val, Editura Muzeul Literaturii Române București. Vârsta sării, Editura Muzeul Literaturii Române București 2006


Corneliu - Profesor de sport. Facultatea de filosofie, fără să profeseze. Fără veleități și gusturi literare pînă tîrziu. A citit și a început să scrie într-o criză existențială a tinereții. Totul, după cum s-a dovedit ulterior, cu certe efecte formative. Transfuzii de sînge și iluzii. A cochetat fără convingere și cu publicistica. A publicat sporadic în Viața Românească, Cuvîntul, Orizont, Dilema. Într-o vreme, a prezentat eseuri la Radio România Cultural.


***


Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko.

Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.

Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit!


***



Andrei Novac



Viziune


Nu știu dacă există spații din care timpul să nu muște cu toată forța, știu că există oameni pe care lumina îi face tot mai liberi, atât de liberi că până și secunda care a trecut se face tremur și cuvânt. Un cuvânt pe care noi îl putem rosti cu toată gura, sărutul pe care îl arunci să moară, să se nască mai apoi peste zbor. Aproape că fiecare pas pe care îl facem noi peste pământ se face iarbă nenăscută și neruptă de trecut. Cum privim oare lucrurile, cu gândul că ele au un trecut cu visul că ar putea avea un viitor, din care colț al viselor ne doare cel mai tare când greșim că nu putem să ne oprim din trecere măcar o secundă, uitată mai întâi, apoi regăsită în același început.
Știu că există locuri care rup din cer și pâine și sărut și infinit și că din fiecare dintre ele răsar doar oameni, moarte, viață și mormânt.
De multe ori am crezut că lumea îngroapă tot, și urme și lumini, până și ultima clipă de liniște din noi. Atunci ar trebui să fim cuminți, atât de cuminți, că până și prin noi, orice mișcare ar fi o cumințenie ce doare.
La Tg-Jiu, dacă te ridici din botezul apei, rănit la picioare, doar zâmbetele răsucite prin aleea dintre scaune mai pot ușor, ușor să semene a ninsoare căzută în tăcere peste masa rotitoare. La Tg-Jiu și caii pasc sărutul atât cu buzele, cât și cu gândul pe care peste străzi îl poartă umbra fiecărui om desprins din Dumnezeu spre infinit.
Peste această întindere a lui Brâncuși de la Tg-Jiu trec anotimpuri care nu există, există doar fenomene care se repetă, pe care oamenii cu aripi sau fără, cu glas sau cu umbră le trec cu ochii prin toată frumusețea oaselor ce s-au albit.
Brâncuși vine mereu la Tg-jiu ca pe o uliță a satelor române răsucind pietre și îngeri, nu ai putea să spui care din cei care te înconjoară e chiar Brâncuși preschimbat în seară sau poate în vântul care bate peste Jiu.
Mai cu seamă dacă pleci de la Masa Tăcerii ușor ținându-ți echilibrul pe fiecare dintre scaune nu poți decât să lași ca sufletul să cadă în sărut eliberând tot sufletul de timp.
Pentru cei care nu au fost prin satele din Gorj este greu de înțeles cum doar trecând la pas orașul pe axa operelor lui Brâncuși, poți să regăsești și focul și icoanele curgând în fiecare noapte peste vatră. Se pot vedea și nunți cum trec printre mașini, dar nunți din satul lui Brâncuți sau nunți din satele vecine. E uimitor, dar printre viața de acum trăiesc prin fața noastră mii de vieți călătorind prin visul lui Brâncuși reînviat și din pământ, dar și din piatră.
Toate trec, până și piatra și pământul, ușor prin pieptul unui Dumnezeu și în câmpia infinită nechează caii către cer.
După ce ai traversat aproape tot orașul, mai ai în față doar Biserica și puțin mai jos Coloana infinită, așa cum Brâncuși o numea, de aici nu rămâne decât lumina și puritatea de a fi, ca să ajungi în fața Coloanei, teoretic, ar trebui să spargi cu inima altarul să treci și mai departe de început, apoi cu aripi sau cu dinții să rupi din infinit, în spatele coloanei nu mai e nimic, doar cimitirul, cerul și speranța.
Pentru a vedea cele trei opere ale ansamblului trebuie să treci cu privirea prin altar să cazi în rugăciune și să crezi că peste toate nu există decât infinit.



***


Întoarcerea la Brâncuși


Am văzut cum se joacă la Tg-Jiu copiii peste operele lui Brâncuși, cum le înconjoară cu iubire parcă venită din altă lume, o lume a lucrurilor născute din pământ. Nimic nu poate fi mai frumos decât să fi înconjurat de ele, să le simți prezența fără să știi la început că sunt opere de artă, că nașterea lor e o rană a mâinilor calde din carne și oase, iar ele ca și copacii, ca și câmpia își scutură frunzele și florile în ritmul vieților pe care le străbat.
Ușor poți afla că Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Coloana Infinitului sunt o parte din viața lui Brâncuși.
Au rămas ele ca urme ale unei treceri parcă neoprită, după ce îți dai seama că odată a existat un om care în amurgul unei toamne a plecat departe, foarte departe, la capătul pământului pe jos, și că târziu, foarte târziu, el s-a întors să lase toate aceste lucruri la Tg-Jiu, începi să crezi că până și Brâncuși îți aparține.
Imaginea lui Brâncuși este atât de naturală la Tg-Jiu, încât ai mereu impresia că el există încă acolo, departe, și că odată se va întoarce către noi.
Brâncuși nu a plecat , noi am plecat de lângă el, el nu ne-a uitat niciodată, noi l-am uitat pitulat undeva, peste sângele, carnea sau anotimpurile noastre.
Nu a strigat către noi, nu a vrut să ne certe, a povestit, însă, tuturor, că, undeva, departe, e o țară în care merită să te și naști, dar să și mori.
Iar noi, noi, cei din locul unde soarele apune, dar și răsare lovind în infinit după un drum lung, ne-am întors la el, gata să ne strângem mâinile, să ne unim în tainica închidere de pleoape ce tocmai a trecut.
A trecut ceva timp, dimineața era plină de aburi întunecați, oameni îmbrăcați în haine bune treceau închinându-se către pământ,era parcă într-o zi de Paști în satele noastre, erau preoți și oameni mulți de parcă cineva urma să se nască.
Am avut același sentiment ciudat pe care îl am în fața oricărui mormânt, că în locul ala nu se află Brâncuși, ci timpul care a trecut de când noi am uitat.
Seara, aproape de întuneric, am găsit o urmă a lui Brâncuși, în fața Muzeului Artei Moderne din Paris se află reconstituirea atelierului lui Brâncuși, nu te poți vindeca niciodată de o suferință decât trecând măcar prin urma ei.
Urma pe care noi o căutam nu exista, existau doar umbre din noi, umbre ale mâinilor unite parcă pentru închinăciune.
Am simțit că ne-am întors către Brâncuși fără să facem zgomot sau lumină, am văzut în cimitir oameni care au privit către noi fără să rostească vreun cuvânt, fără să ne întrebe din ce timp venim.
S-a făcut iarăși noapte o noapte care a despărțit lacrimile de vis, noi am plecat și parcă distanțele s-au rupt.
Întoarcerea la Brâncuși, cred că nu putea fi făcută decât de noi, cei care ne-am născut în țara lui, cei care am iubit și am călcat aceleași doruri .
Brâncuși există și în Paris și în toate locurile din lumea asta unde copiii, ochii și mâinile noastre se joacă printre operele sale, știu sau nu știu cine a creat lumina ce lovește spațiul dintre ei, Brâncuși, pământul.
A fost frumos și nici măcar din umbre nu a nins și nici nu a plouat prin rana desfăcută peste timp, eu am plecat și plâns dar și iertat.
Ne-am întors la Brâncuși, dar a fost o întoarcere ciudată, parcă întreg Parisul ar fi întors fața în altă parte ca să ne lase să ne regăsim, a fost o liniște de parcă prin tăcere ne-am fi regăsit.
Am văzut lume multă intrând să vadă atelierul lui Brâncuși, printre pereții de sticlă mirosea a masă rotundă pe care spargi ceapa și tai slănina înainte de culcare, a var proaspăt uscat sub umbra covoarelor oltenești agățate în cuie, a piatră și a daltă, a viață și a dor pe care nu îl poți cuprinde, nici șopti decât printre secunde, ce numărate nu dau doar umbre.
Cercul de sticlă s-a închis, lumina a invadat ochii și sufletul, afară nu se simțea decât viața, o viață prin care îți place să te lași pierdut prin muzee și slujbe pe care nu le înțelegi, dar care te fac să stai cu oasele plecate.
Parisul este la fel, de parcă nu s-a schimbat niciodată, Brâncuși este și peste străzile lui prin luminile aprise din cea mai frumoasă stare de a fi de a înțelege mersul cu tot cu viață către îngeri.
Am încercat să mă găndesc cum ar fi fost ca una dintre operele lui Brâncuși de la Tg-Jiu să fi fost mutată , dar nu am reușit, pe Brâncuși am reușit să îl regăsesc în ambele locuri și în Tg-Jiu și la Paris.
Din fiecare dintre noi rămân urme ale unei treceri prin fantomele unei lumi care ne înțelege sau nu existența în esență atât de firavă.
Brâncuși a creat o lume și pe cealaltă a reinventat-o, a făcut-o să respire, a reușit să demonstreze că ea există și că spațiul în care poate renaște nu are margini de nici un fel.
Francezii au sărbătorit cei 50 de ani de la moartea sculptorului discret, fără cuvinte, fără zgomot, undeva în sala unui mare muzeu din Paris a fost organizat un concurs în spiritul și visul lui Brâncuși.
Muzeele închid operele, le aruncă între ziduri ascunzându-le viața, ascunzându-le de viață, de libertatea nemărginită, infinită, fără aripi, dar și fără picioare în capăt, atunci când sfârșitul vrea să te adauge trecerii nu rămâne decât pământul.
Toate trec, pământul se lovește de aceleași lucruri, există și moarte, dar ce este mai important există naștere, deci viață, o viață care pentru un timp, fie el și foarte scurt, ne aparține, în tot acest timp putem da noi naștere unei alte lumi putem să reînviem o alta.
Brâncuși este unic tocmai pentru că a creat un fenomen, a vorbit despre lucruri care nu existau și prin gura lui în fața unei întregi lumi, ele au prins viață.
O viață care ne aparține, un Brâncuși pe care îl străbatem fără încetare, ca să te poți întoarce la Brâncuși trebuie să te întorci spre tine.


***



Corneliu Traian Atanasiu


Arta comentariului


I

A comenta se poate referi la fenomene, evenimente, fapte, întâmplări sau la texte. Cînd este vorba de evenimente, sarcina aducerii lor la cunoștința unui public larg a fost preluată de mijloacele de comunicare în masă. Transmiterea, comunicarea, difuzarea știrilor despre diversele întîmplări la radio și la televizor se face de către crainic, spicher, prezentator – cu o denumire mai recentă: comentator.

Sarcina comentatorului este de fapt să expună, să istorisească, să povestească ceea ce s-a întîmplat deja sau ceea ce se întîmplă în direct. Comentarea este redusă aici la relatare, raport, dare de seamă. Uneori, cum se întîmplă în cazul transmiterii unui meci de fotbal la radio, comentatorul trebuie să transpună ceea ce se vede într-o relatare audio. Există o oarecare dificultate și un anume stil în această prestație, dar cel mai adesea precipitarea comentatorului este în deplin dezacord cu ritmul bleg al confruntării de pe teren.

Stilul comentatorului-prezentator, conform deontologiei jurnalistice, ar trebui să fie neutru, să transmită știrile fără să le altereze prin atitudinea sa, voluntară sau ba, prin gesticulație, grimase, tonalități ale vocii. Și asta pentru că există și adevărata meserie de comentator specializat, numit și analist, care își spune părerile, opiniile în alte emisiuni decaît cele de știri. Acesta face observații asupra unei întâmplări, sau a unei probleme, le interpretează și le atribuie o semnificație personală, le apreciază și le evaluează.

Comentatorul în adevăratul înțeles al cuvîntului ia atitudine, nu spune doar cum stau lucrurile, ci se pronunță și despre ele, le judecă. De aceea, cel mai adesea, a face comentarii la anumite lucruri care s-au petrecut este înțeles peiorativ doar ca a relata, a povesti ceva în mod indiscret și cu răutate – a bîrfi. Cînd o imagine este însoțită de inscripția fără comentarii, este sigur vorba de una care își mărturisește fără cuvinte sensul, noima, tîlcul. Un fel de demascare.

Dacă pentru evenimente comentariul vorbește despre luînd atitudine, atunci cînd este vorba despre texte, comentariul are mai multe funcții: explică, lămurește, clarificînd locurile obscure; analizează, interpretează și evaluează; descoperă înțelesul, sensul, semnificația, tîlcul textelor.

Practică veche, aplecarea asupra textelor de demult, în special biblice, știința și arta interpretării lor a căpătat numele de exegeză sau hermeneutică. Comentatorii erau puși în fața dificultății de a transpune texte dintr-o limbă moartă într-una vorbită și aveau mari probleme de înțelegere atît filologice, cît și de situare în contextul vremurilor în care au fost scrise textele inițiale (texte regăsite adesea după o lungă întrerupere a comunicării curente cu civilizația care le produsese). Traducerea, comentarea și înțelegerea lor erau în această situație aproape una și aceeași activitate.

Prin extensie hermeneutica este înțeleasă ca știința sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. Exegeza poate fi considerată deci ca o artă a comentariului fiind prin urmare și o activitate trudnică de interpretare și explicare – de înțelegere a unui text literar.



II

Comentariul e secund

Indiferent de felul în care folosim cuvîntul a comenta, el presupune ceva care există în prealabil ca pretext al comentariului. Pentru știrist trebuie să existe fapte, evenimente, fenomene despre care el face vorbire, pe care le prezintă eventual într-un montaj multi-media publicului. Evenimentele au loc, se produc de la sine, se întîmplă mai întîi și apoi se fac știrile. Reporterul doar observă și raportează ce se petrece. Relatează, povestește – re-produce evenimentul pentru ochii și urechile celui care nu este sau n-a fost de față.

Există deci ceva suveran și originar în ordinea producerii și importanței. Comentariul vine după și în marginea – ca explicație, notă, glosă, apreciere – a ceva ce îl precede. Și chiar atunci cînd comentariul se emancipează și se erijează în interpretare, relația între el și ceea ce îi este și anterior, și temei se păstrează nealterată.

Interpretul este, după caz, cel care execută – instrumental – o bucată muzicală, cîntă – cu vocea – o arie, o melodie; joacă un rol într-o piesă sau într-un film; recită în manieră proprie o poezie; traduce, tălmăcește (simultan, pe loc și oral) un dialog între două persoane care vorbesc limbi diferite; comentează, explică, analizează, adnotează, face înțeles, apreciază un text. (În fine, și mai metaforic, la figurat, interpretul este un exponent, reprezentant care exprimă voința, dorința, sentimentele, năzuințele unei colectivități. Etc, etc.)

În toate cazurile de mai sus există un temei al interpretării: o partitură sau un cîntec știut, o piesă scrisă sau un scenariu, o poezie, persoane care vorbesc limbi diferite. Și, evident, un text de comentat, de lămurit.



Comentariul e subordonat

Comentariul este precedat totdeauna de ceea ce este, va fi comentat. Această relație temporală implică și una axiologică. Preeminența este aceea a lucrului care există oricum, independent, chiar și în absența comentariului și a comentatorului.

Comentariul aspiră să copieze originalul, să re-producă ceea ce s-a produs anterior, fără să fie nevoie de el. El n-are nici forța ontologică de a se produce de la sine și, prin urmare, nici nu-și găsește temeiul în sine – n-are demnitatea originalului. Rolul său este instrumental, este doar un mijloc de a trans-pune, de a face un fel de copii. Un fel de, pentru că faptele sînt relatate, povestite, re-date, iar partiturilor, rolurilor, scenariilor li se dă viață, sînt trecute din virtual în real, din fila inertă în înscenarea vie. Așa cum vorbele neînțelese sînt făcute, prin intermediul tălmaciului, vehicul al comunicării și al înțelegerii.

Iar textele sînt puse în valoare. Căci un bun comentator dă și el viață textului, investește în el inteligență și vibrație, gust și – paradoxal – originalitate. Dar niciodată nu se substituie textului și nu dorește să-și depășească atribuția de interpret. Þine de deontologia actului hermeneutic să respecte ceea ce e de comentat și de bunul simț al comentatorului să nu se erijeze nici în fals creator, nici în demolator.


Comentariul alterat și comentatorul megaloman

Se știe că există practica fabricării știrilor, iar cinematografia americană ne-a servit mai multe filme în care ni se demonstra cum transmisiile în direct distorsionează faptele, iar înscenările media crează realitatea. Povestitorii au profitat de situația lor avantajoasă și s-au hotărît să treacă dincolo de sticlă și să impună povestea lor (arbitrară sau abil interesată) ca realitate autentică. Cred că Truman show este o ilustrare perfectă a ambițiilor nemăsurate ale comentatorului transformat în creator.

Soarta textului este și ea de multe ori la îndemîna vreunui comentator care-și uită menirea și ține să pună în valoare nu textul, ci prestația sa meschină, arogantă, arțăgoasă, lipsită și de competența, și de probitatea actului. Așa cum, din păcate, simțea Eminescu.

“Iar deasupra tuturor va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine…, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră.”




III


Impresie, impresionabilitate

De obicei e vorba de vibrație, de intrare în rezonanță. Atunci simți nevoia să comentezi ceva, altfel treci pe lîngă, nu bagi lucrul în seamă, nu simți că ar merita să fie menționat.

Cititorul este și el o persoană impresionabilă. Se simte impresionat cînd clapele lui sînt lovite, cînd tastele sînt apăsate și sufletul primește im-presia. În ceara lui se imprimă o amprentă.

Comentariul cel mai obișnuit și mai frust-reactiv (îl veți găsi din belșug pe site) frizează exclamația erotică – o recunoașteți, nu-i așa? –: „Ah, m-ai atins! Drag! Pup!”

Comentariul impresionist păstrează această caracteristică – este subiectiv și adesea patetic. El nu se revendică de la teorii literare și nu aplică grile estetice, nu deține limbajul și aparatul criticii, nu are pretenția demersului științific și a obiectivității. Este o gesticulație lipsită de ambiții, izbucnită din chiar acea apăsare de clapă, acea lovire a tastei, din presiunea care impresionează și produce o reacție.

În funcție de softul fiecăruia impresia poate avea o viață mai lungă sau mai scurtă. Ea poate fi efemeră, trecătoare – intră pe o ureche și iese pe cealaltă. Cu alte aplicații mai performante poate fi însă stocată și apoi prelucrată. Vibrația este analizată, descompusă și recompusă, întreținută, amplificată și în cele din urmă – cu o aplicație de talent – preschimbată în expresie.

E însă nevoie, de obicei, și de acea vibrație nu doar susținută, ci imperioasă (ca un feed-back pozitiv), ca și cum ar fi fost presat sau răsucit un resort care dă energie exprimării. Acel gîfîit bine ritmat care este inspirația.


De la impresie la expresie

Cîteva pagini din Swann (În căutarea timpului pierdut, vol. I, pag. 233-6, BPT 1968) ilustrează o asemenea întîmplare. “În plimbările în direcția Guermantes”, Proust, adolescent, oarecum frustrat gîndindu-se la incertul său viitor literar pentru care nu întreprinsese nimic, resimte impresii care îl fac să se oprească pe neașteptate pentru că “aveau aerul că ascund, dincolo de ceea ce vedeam, un lucru pe care te invitau să vii să-l iei și pe care cu toate strădaniile mele, nu ajungeam să-l descopăr”.

Impresia, suficient de puternică, nu-și găsește încă drumul spre expresie: “Cum simțeam că lucrul acesta se găsea în ele, stăteam locului nemișcat, privind, respirînd, încercînd să ajung cu gîndul dincolo de imagine sau miros […] încercam să le regăsesc închizînd ochii, mă străduiam să-mi amintesc întocmai linia acoperișului, nuanța pietrei care, fără să înțeleg de ce mi se păruseră pline, erau gata să se deschidă, ca să-mi ofere obiectul pentru care ele erau doar un capac.” E, cum se vede, un fel de inspirație sub capac, o oală sub presiune. “Realitatea presimțită” nu izbutește însă să se descătușeze, duhul din recipient nu poate ieși ca să se întrupeze.

Dar, în aceeași plimbare, urmărind din trăsura care merge pe drumul în zig-zag succesiunea și alternanța a trei clopotnițe, adolescentul are din nou senzația insistentă că n-ajunge la capătul impresiei sale, “că era ceva în spatele acestei mișcări, în dosul acestei limpezimi, un lucru pe care ele îl conțineau și-l ascundeau în același timp.”


De data aceasta, insistența dă roade: “liniile și suprafețele lor însorite s-au frînt, puținul pe care mi-l ascundeau din ele îmi apăru, mă fulgeră un gînd pe care nu-l avusesem cu o clipă mai înainte și care se formulă în cuvinte în mintea mea, iar plăcerea pe care o încercasem adineaori la vederea lor spori atît de mult, încît, fiind cuprins de un fel de beție, nu m-am mai putut gîndi la altceva.”

Ca să-și ușureze conștiința și să-și asculte entuziasmul, oarecum în transă, cel ce a fost doar un observator impresionat devine autor, ia un creion și o hîrtie și scrie ceea ce se cerea exprimat – o pagină de literatură, o dare de seamă asupra unei întîlniri uimitoare, un comentariu al unui eveniment sufletesc. După care mărturisește ușurat: “m-am simțit atît de fericit, simțeam că mă eliberasem integral de aceste clopotnițe și de tot ce ascundeau în dosul lor, încît am început să cînt cît mă ținea gura, ca și cum eu însumi aș fi fost o găină și tocmai aș fi ouat.”


Asceza uimirii

Actul autentic care precede și creația, și comentariul, actul sincer și spontan care predispune și la una, și la celălalt este uimirea. Cine nu se poate minuna, stînd mut și fără cuvinte, dar în așteptarea lor, în fața întîmplărilor vieții sau a textului citit, cine nu poate ajuna răbdător savurîndu-și impresia și rîvnind să-i dea expresie, cine nu-și face din uimire un exercițiu constant de împrospătare a resurselor vieții, cu greu poate plăsmui ceva.

Și de obicei, plin de resentiment, e tentat mai curînd să distrugă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!