agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 13813 .



Confesiunile lui Dalí
article [ Art ]
desprinse din “Jurnalul unui geniu” de Salvador Dalí

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cam ]

2007-03-20  | [This text should be read in romana]  

Literary Translation - Translations of classic and original poetry and other materialsThis text is a follow-up  | 



“Cel care simte că poate da mai mult decât mine să arunce piatra! Dalí e deja în genunchi, aşteptând s-o primească în piept, căci nu poate fi alta decât piatra filozofală.” (Salvador Dalí – “Jurnalul unui geniu”)

Căutând în spatele operelor lor, avem tendința de a considera geniile nişte ființe obişnuite, asemănătoare cu muritorii de rând. Dar “viața de fiecare zi a unui geniu, somnul lui, digestia, extazele, unghiile lui, gripele lui, viața şi moartea lui sunt esențialmente diferite de ale celorlalți oameni”. (Salvador Dalí – “Jurnalul unui geniu”)

Iată-mă aşadar, asumându-mi curajul, poate obrăznicia, de a vorbi despre Dalí. Total lipsit de pretenții, în numele unei smerite aduceri aminte.

Născut în 11 Mai 1904, în Figueres, un orăşel situat la 100 km de Barcelona, Dalí a trăit o copilărie marcată de evenimente care l-au afectat profund, reprezentând tărâmul în care sămânța neliniştilor timpurii a rodit, oferindu-ne în cele din urmă un exponent unic al umanității, o personalitate inegalabilă, cu însuşiri absolut excepționale. Perfect conştient de acest adevăr, că este inimitabilul Dalí, l-a afişat omenirii ostentativ, cu o măiestrie şi o tenacitate inegalabile. După ce a învins demonii copilăriei şi ai adolescenței sale, tehnica pe care a reuşit să o aplice la maturitate a fost aceea de a fi fericit de tot ceea ce face. “În fiecare dimineață, experimentez la trezire o plăcere supremă, pe care abia azi am descoperit-o: plăcerea de a fi Salvador Dalí.” Cu fiecare zi îi era tot mai greu să priceapă cum pot trăi alții fără să fie Salvador Dalí.

Purtând numele fratelui său, care murise cu câteva luni înainte de naşterea sa, la vârsta de doi ani, semănând teribil cu decedatul Salvador, Dalí mărturiseşte că, această “identificare silită cu un mort, a făcut ca adevărata imagine a propriului meu corp să fie aceea a unui cadavru moale, în descompunere, putred şi viermănos”. Întregul efort al copilăriei sale a fost concentrat asupra exorcizării celuilalt spirit. Începuse să creadă că era nimeni altul decât fratele său reîncarnat, asemuindu-se “ca două picături de apă, dar cu reflexii diferite”. Obsedat de existența unui alter ego, Dalí s-a zbătut din greu să-şi demonstreze că el însuşi ființa. Încercarea de a se desprinde de fratele său mort, în contextul în care auzea mereu vorbindu-se de “celălalt Salvador” iar el se simțea ca fiind parte a celuilalt, a mers atât de departe, încât, începuse să se creadă nemuritor şi asemenea lui Dumnezeu. “Pentru a mă smulge de fratele meu decedat, trebuia să joc rolul geniului ca să mă asigur în orice moment că nu eram el, că nu eram mort; astfel, am fost obligat să îmbrac tot felul de atitudini excentrice”.

Durerea profundă încercată de parinții săi va fi, mai târziu, tradusă într-o dăruire intensă şi ieşită din comun relației cu noul copil, adorându-l, în ciuda temperamentului neobişnuit, istericalelor şi tendințelor violente ale acestuia. În “Viața secretă a lui Salvador Dalí”, artistul mărturiseşte că ar fi fost un copil egocentric, nemilos, atras de exhibiționism şi voaierism. De mic, Dalí se deghiza în rege şi se studia în oglindă, căpătând, încetul cu încetul, convingerea că, dacă joacă rolul unui geniu va deveni un geniu. Încă din copilărie s-a deprins să socotească, “în chip vicios”, că îşi poate permite orice doar fiindcă îl cheamă Salvador Dalí. Apoi recunoaşte că de-a lungul întregii vieți a continuat să se poarte în acest fel şi i-a reuşit pe deplin.

Imposibiltatea de a judeca aceste odrasle ale umanității, numite genii, ale căror manifestări sunt menite parcă să deruteze, după nişte norme îndelung elaborate şi bine conturate, devine o realitate agasantă. Iată-l însă pe Dalí, convins că lumea va fi obligată, mai devreme sau mai târziu, să se ocupe de opera sa, hotărât să înlăture în mare parte misterul care se ascunde în interiorul creațiilor sale. A scris despre el într-o manieră picantă şi presărată generos cu superlative, considerându-şi întreaga existență ca atingând standardele superlativului absolut. A acceptat, a chiar cerut să se scrie despre el, cu o plăcere narcisistă, destăinuită cu dezinvoltura caracteristică lui, pentru ca omenirea să nu fie obligată, mai târziu, să bâjbâie prin operele sale în căutarea personalității unice a marelui pictor. Şi totuşi, la un moment dat afirmă că el însuşi nu este altceva decât un “atom” care nu are nicio contribuție la viața şi la geniul său. Astfel, când scrie sau acordă interviuri, vorbeşte despre sine la persoana a treia, folosind formulări ca “divinul Dalí”, sau “divinul”. Citindu-l şi contemplându-l eşti aproape forțat să îi dai dreptate. Alteori îşi spune, simplu, “umilul dumneavoastră servitor”.

În 1929 o cunoaşte pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Éluard, pentru care pasiunea sa va fi în continuă creştere şi alături de care va rămâne tot restul vieții. Datorită ei, Dalí va descoperi în cele din urmă dragostea trupească naturală, dragoste ce-i fusese cu desăvârşire străină, în mare parte datorită educației primite de la tatăl său, care-i transmisese convingerea că o boală venerică ar fi consencința oricărei relații sexuale. Gala a reprezentat pentru Dalí unica femeie mitică, supra-omul său, supra-femeia, imaculata intuiție, talantul, comoara, balanța aurului său. “Cea mai strălucitoare stea căzătoare, cea mai limpede şi mai finită!”. Pretinde că fără ea nu şi-ar fi luat niciodată talentul în serios, că a devenit pictor doar datorită ei. Trecerea anilor nu a făcut decât să-i amplifice dragostea şi recunoştința pentru Gala. El însuşi afirma că au trăit împreună o viață “himeric de reală”, că erau “unicele ființe reale şi transcendentale ale epocii, travestiți deja de o mitologie indestructibilă.” Era “motorul moale de origine divină”, “nucleul viu” al existenței sale, “maimuța cosmică” a marelui pictor. Omenirea întreagă ar trebui să-i fie recunoscătoare femeii, care, aşa cum mărturiseşte artistul, l-a salvat de la nebunie, sprijinindu-l, direcționându-i întreaga excentricitate înspre o luciditate greu de imaginat. Una dintre devizele vieții sale începuse să prindă contur: “singura diferență dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun”, deşi, tot el afirma că, “inspirația dalíniană nu este revelație divină, ci rezultat al unor procese mintale învecinate cu nebunia.”

Lecturile din Freud au trezit vocația lui Dalí pentru manifestările inconştientului în artă. Se considera un raționalist absolut, dornic să experimenteze iraționalul până la capăt, pentru ca, în cele din urmă, să poată fi cucerit. Nu a renegat nimic, el a “reafirmat, sublimat, ierarhizat, raționalizat, dematerializat şi spiritualizat totul”. Numele său i-a predestinat să fie un salvator, şi anume “salvatorul artei moderne”, tot aşa cum prenumele său i-a predestinat-o pe Gala, pentru a-i împlini dorul metafizic. În concepția sa, arta abstractă trebuia să servească la a reda artei figurative virginitatea, iar rolul artistului trebuia să fie, fără îndoială, acela de a-l ajuta pe om “să acceadă la taina creației, să alimenteze viața cosmică şi socială.” Dacă viața este un amestec între hazard şi determinări delirante, avidă de rit, ceremonial şi sacralitate, “pictura este imaginea iubită care se întoarce prin ochi şi se scurge prin vârful penelului- iar dragostea e acelaşi lucru!” Când toată forfota dezgustătoare a omenirii va fi total şi definitiv spiritualizată, doar atunci misiunea şi rațiunea omului de a fi pe acest pământ vor fi cu adevărat împlinite. Abia atunci “viața va deveni un tezaur”, afirmă Dalí, pretinzând că măiestria sa era una strict mentală.

“Pentru cei care se străduiesc să caute sensul ezoteric al gesturilor sale, Dalí este cel mai modest şi în acelaşi timp cel mai fascinant vrăjitor. El împinge luciditatea până la conştiința că e mai important ca geniu cosmic decât ca pictor.”

Era convins că tot ceea ce se lega de persoana şi de viața sa rămânea unic şi marcat pentru totdeauna de un caracter absolut excepțional. Îşi purta mustățile anti-nietzscheene lungi, îngrijite, orientate înspre cer, asemenea unor antene de captare a adevărului, având rolul unui organ de simț adițional şi strict personal. Îşi ținea dinții mereu încleştați, pentru a nu-i lăsa libertate timpului să scape. La 49 de ani mărturiseşte: “Sunt tot mai lucid şi sfărâm din ce în ce mai multă perfecțiune între dinții mei încleştați. Voi fi Dalí, voi fi Dalí!”. Apoi: “Secretul cel mai ultrasecret este că pictorul cel mai faimos din lume, adică eu, încă nu ştie să picteze”, dar crede că e foarte aproape de a afla. ”Ah, dacă nu mi-ar fi frică să pictez! În cele din urmă, doresc ca fiecare trăsătură de penel să atingă absolutul.” Greşelile nu-l scoteau din sărite niciodată, pentru că aproape întotdeauna “greşelile au ceva sacru”, spune el, de aceea ele nu trebuie îndreptate ci conştientizate, înțelese până la capăt, putând fi apoi sublimate. Orice accident banal era menit să îi dezvăluie noi adevăruri, iar în cele din urmă să îl apropie de credință. Dalí se vede planând asupra tuturor lucrurilor cu o inteligență supraomenească, convins fiind că fiecare din nebuniile sale ascundea un sâmbure de adevăr.

Anagrama alcătuită de André Breton din numele său, “avida dollars”, a fost pentru Dalí un adevărat talisman. Şi-a propus să devină multimilionar şi a reuşit, aşa cum reuşea să realizeze tot ceea ce îşi propunea cu o “furie paranoică”. Singura metodă de a nu te lăsa cumparat cu bani este să îi ai chiar tu, declara el. Considera că izbutise să-şi transforme propria-i viață într-o capodoperă şi să fie în permanență un erou de-a lungul existenței sale. Îi plăcea să fie prezent în mediile cele mai bizare şi mai ales în cele mai închise unele față de altele, prezența lui având, aproape întotdeauna, măcar un element şocant. Exagera în toate, conştient că “exagerarea nu-i va prisosi niciodată omenirii”. Se considera snob, definind snobismul ca posibilitatea de a te plasa într-o poziție inaccesibilă celorlalți, ceea ce le oferea celor din jur un sentiment de inferioritate. Găsea că, în toate relațiile interumane există o posibilitate de fi stăpân pe situație. Plăcerea lui de a fi mereu văzut în cele mai inaccesibile cercuri era de-a dreptul frenetică. “Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată excesul de bani, de publicitate, de succes ori de popularitate nu mi-au provocat – nici măcar pentru un sfert de ceas - dorința de a mă sinucide... Dimpotrivă, ador toate astea.” Îşi numeşte rețeta secretă a succesului “metoda paranoic-critică”, metodă care trebuia să acționeze eficient prin intermediul biochimiei sale “paranoic-viscerale”. “E vorba de sistematizarea cea mai riguroasă a fenomenelor şi materialelor celor mai delirante, în scopul de a oferi tangibilitate creativă ideilor mele celor mai periculos obsedante.”

Înzestrat cu “ipocrizie paranoică”, “țicneală congenitală” şi un spirit de contradicție înnăscut, “perversul polimorf din adolescență a atins un adevărat zenit isteric” la maturitate. Obsedat de ideea unei religii personale, sadică, masochistă, onirică şi paranoică, de visele sale megalomaniace, a creat o adevărată “cosmogonie dalíniană”, cu ceasuri moi care profețeau dezintegrarea materiei, cu halucinantele şi angelicele frânturi ale paradisului intrauterin pe care le pierduse la naştere, în care “au apărut imensele chipuri extenuate şi buhăite ale vestiților Mari Masturbanți, împopoțonați de lăcuste cu cap de comunist, cu burți napoleoniene şi crupe hitleriste feminizate care mi se agățau de buze”. În tot melanjul acesta dalínian, “truculent şi suculent”, el crează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei şi putrefacției.
Cornul de rinocer l-a inspirat în mod deosebit în pictură şi în special în pictarea fiecărui detaliu anatomic al lui Christos, cu care se identifica într-un “mod tipic dalínian şi țicnit”. Regăseşte în conul rotunjit la vârf şi curbat, “de esență angelică”, suprafețele curbe ale corpului uman, toate având acelaşi loc comun geometric.

Una dintre ciudățeniile lui Dalí, “problema morală nerezolvată” a sa, a fost salivația provocată de plăcerea de a dormi şi a picta. Îi plăcea să îşi simtă saliva în colțurile gurii, arzându-l precum “un vierme mitic”, refuzând să şteargă acest simbol al extazelor sale. “Iritația cretinizantă, creştină, stigmatizantă” a rănii sângerânde îl râcâia şi înduioşa deopotrivă, reprezentând “buba spirirtuală a lui Dalí”. Purta uneori câte o boabă de strugure în ureche, a cărei răcoare îi cânta şi îl încânta, hotărât fiind să exploateze misterul oricărei încântări. Orice întâmplare era pentru el providențială, inclusiv crampele la stomac. Se ştie că Dalí a suferit o tulburare gastrică în timp ce picta “Corpus hypercubicus” şi că aceeaşi neplăcere a suferit-o exact după 9 ani - cifra cubică prin excelență- exact în aceeaşi zi. Mieunatul simfonic al intestinelor sale, împreună cu mieunatul simfonic al pisicii, în concordanță cu răsăritul lunii, compuneau pentru el o armonie lunară şi viscerală. Când scria, îşi încălța pantofii de lac, mult prea strâmți, dar anume meniți a-i ascuți simțurile. Când picta, adora să fie deranjat de muşte, reuşind să se simtă metamorfozat în peşte atunci când muştele roiau în jurul trupului său gol şi al specimenului luat drept model, care începuse să intre în putrefacție. “În ziua în care, gândind, mă voi simți deranjat de muştele care mă acoperă, voi şti că ideile mele nu mai au forța acestui val paranoic care este semnul geniului meu. În schimb, dacă n-am să le observ, va fi semnul cel mai bun că sunt perfect stăpân pe situația spiritului.”

Nevoia de a găsi dogme pline de certitudini asupra vieții de dincolo nu-l lăsau pe Dalí să-şi permită “gluma de a muri”. Dar iată că adorata lui soție se stinge din viață în 1982. El pictează ultimul său tablou, “Coada de rândunică”, în 1983. Apoi, după un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică şi moare în 23 ianuarie 1989, la Figueres, localitatea în care s-a născut.

Dalí părăseşte această lume, în care fluturii sunt pretutindeni prea mari, îndreptându-se spre universul îngerilor, de a cărui existență a fost încredințat încă din timpul vieții, un univers în care aripile nu mai stânjenesc, de unde ne veghează, unde rămâne de-a pururi acea parte de sine, cunoscută de Dumnezeu şi prin intermediul căreia l-a cunoscut pe Dumnezeu. Lăsâdu-ne moştenire o operă unică prin simbolistica sa, moare cu certitudinea că fumusețea, acest element primordial, este condiția “absolut necesară pentru deplina cunoaştere a lui Dumnezeu, care nu poate fi decât o supremă frumusețe.”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!