[18 iulie 2003]

  Recent, elevii claselor a XII-a au susținut examenele de bacalaureat. Cu această ocazie, mi-a atras din nou atenția faptul că cea mai bună interpretare cunoscută pentru nuvela „La țigănci” a lui Mircea Eliade este cea dată de Sorin Alexandrescu (publicată în studiul „Dialectica fantasticului”, prefață la ediția Mircea Eliade, „La țigănci și alte povestiri”, București, 1969). Această interpretare mi se pare – și cred că orice cunoscător al scrierilor lui Eliade este de acord – complet nesatisfăcătoare. Sorin Alexandrescu atacă textul din punct de vedere strict literar, după cum și afirmă că intenționează: „Este neîndoielnic că un istoric al religiilor ar putea glosa indefinit la marginea «Þigăncilor»! Nu se află nici în competența, nici în intenția mea un asemenea efort. Interesat mai mult de structura fantasticului la Mircea Eliade și de arta lui strict literară, am dorit [...] să sugerez numai vastitatea orizontului conotativ al textului, la oricare nivel al lui”. Ceea ce m-a uimit însă, a fost faptul că în tot textul nu a ținut de loc seamă de încadrarea nuvelei în opera lui Eliade sau de studiile sale de orientalistică și de istoria religiilor, deși Eliade, în momentul apariției nuvelei, publicase deja toate romanele sale, nenumărate nuvele fantastice și o seamă de studii de orientalistică și istoria religiilor. Nu critic competența d-lui Sorin Alexandrescu ca critic literar, dar nu cred că un elev de liceu, având această interpretare în față, va înțelege cu adevărat ce a vrut Eliade să transmită prin acea nuvelă. Întrebat de Claude-Henri Rocquet (Mircea Eliade, L’Epreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Éditions Pierre Belfond, 1978) dacă este ceva malițios în plăcerea de a-l rătăci puțin pe interlocutor, Eliade răspunde: „Þine poate de o anumită pedagogie, nu trebuie să i se dea cititorului o «poveste» cu desăvârșit transparentă. [...] E în același timp o încercare inițiatică”. Eliade încearcă deci să inițieze pe cititor, să-l „educe” într-o anumită taină. Acest lucru este valabil pentru absolut toată literatura lui Eliade (excluzând, bineînțeles, „Romanul adolescentului miop”, „Șantier” și alte jurnale sau memorii). De aceea nuvelele și o parte din romanele lui Eliade au un final deschis, liber oricăror interpretări. Revenind la încadrarea nuvelei în opera lui Eliade, subliniez faptul că scrierile lui Eliade nu pot fi înțelese cu adevărat fără a le fi citit pe cele ce le-au precedat și, nu de puține ori, chiar pe cele ce le-au urmat. Exemplul cel mai clar în acest sens este romanul „Noaptea de Sânziene”, care cuprinde aproape toate ideile apărute în celelate scrieri ale lui Eliade. Acum nu îmi aduc aminte decât o foarte mică parte din acestea: „Isabel și apele diavolului”, „Întoarcerea din rai”, „Șarpele”, „Nuntă în cer”, „Douăsprezece mii de capete de vite”, apărute înaintea romanului și „Tinerețe fără de tinerețe”, „Șanțurile”, „Nouăsprezece trandafiri”, „Dayan”, „La umbra unui crin”, apărute după roman. Subliniez faptul că multe dintre acestea cuprind doar câteva idei comune cu romanul, dar care evident l-au preocupat pe Eliade mai mult timp.
  Revenind la nuvela „La țigănci”, aduc aici o nouă interpretare, construită pe baza asemănării dintre experiența lui Gavrilescu și drumul sufletului după moarte în credința mahayanică, după cum este descris în „Bardo Thödol” (manuscris tibetan). Toate citatele referitoare la conținutul acestui manuscris au fost preluate din interpretarea textului tibetan dată de Eliade însuși în articolele sale din „Cuvântul”: „Cartea morților tibetană. Agonia și trecerea” (8 iunie 1932) și „Cartea morților tibetană. Raiul și Iadul” (18 iunie 1932).

  Ca nuvelist, Eliade a scris întotdeauna „liber”, lăsându-și imaginația în voie, nedorind să facă o expunere științifică a unor idei și credințe religioase, din care de altfel se inspiră (mai ales din fondul mitic autohton), dar combinând ideile diferitelor mituri într-o concepție unică, originală.
  Motivul principal al nuvelei „La țigănci” și supratemă a nuvelei fantastice eliadești în general, este motivul sacrului și profanului. În concepția lui Eliade există două planuri ale realității: profanul – lumea cotidiană, obișnuită, realitatea sensibilă; și sacrul – semnificația mistico-religioasă a lucrurilor. Eliade consideră sacrul camuflat în profan și vede experiențele mistico-religioase (ex. minuni) ca fiind credibile, explicându-le ca manifestări ale sacrului în profan, pe care el le numește hierofanii. Într-un interviu cu Adrian Păunescu, Eliade afirmă: „Am fost întotdeauna fascinat de ceea ce numesc «irecognoscibilitatea miracolului»´: aceasta este elementul de unitate al prozelor mele realiste și fantastice, și totodată al cercetărilor mele de istoria religiilor. De ce un «miracol» nu este imediat recognoscibil! Mă obseda de copil acest episod din basmele noastre: Făt-Frumos trece prin mai multe încercări inițiatice. Dacă nu reușește, își pierde capul. Sunt 12 mere, care toate par de aur, dar unul singur este de aur. Făt-Frumos trebuie să ghicească din prima încercare mărul care este cu adevărat de aur. Mărul de aur este irecognoscibil printre celelalte mere care par de aur dar nu sunt. Asta este problema care m-a pasionat în istoria religiilor. Sacrul și supra-firescul sunt așa de amestecate în realitatea profană încât nu se disting. Prezența unei sacralități irecognoscibile în realitatea profană, aceasta este elementul de unitate al scrisului meu” (Adrian Păunescu, „Sub semnul întrebării”, Editura Cartea Românească, 1979, București, p. 244).
  În nuvela „La țigănci”, Gavrilescu participă, fără să conștientizeze acest lucru, la o astfel de manifestare a sacrului în lumea cotidiană și astfel pătrunde din profan (drumul cu tramvaiul) în sacru („la țigănci”), parcurgând un drum inițiatic de doisprezece ani (perioada petrecută „la țigănci”) spre moarte. Perioada de 12 ani este considerată de Eliade „un simbol al anului cosmic, al timpului ciclic” (acest număr apare în multe dintre operele sale, având o importanță deosebită în „Noaptea de Sânziene”).
  Principalele aspecte prin care autorul diferențiază cele două planuri sunt diferența de temperatură („afară” lui Gavrilescu îi este foarte cald, iar în grădina țigăncilor este răcoare) și scurgerea diferită a timpului (în sacru – la țigănci – se pierde noțiunea de timp, aceasta devenind o noțiune a eternității). Alte elemente sunt diferența dintre modurile în care este văzută casa țigăncilor din exterior („bordei”) și din interior („labirint”) și prezența aproape din totdeauna a țigăncilor în acel loc (douăzeci și unu de ani).
  Experiența trăită de Gavrilescu este o inițiere în moarte, foarte asemănătoare cu drumul parcurs de suflet în acest scop în credința tibetană. La început „sufletul va vedea și va asculta o întreagă dramă – dar personagiile și acțiunea nu sunt reale în sensul metafizic al cuvântului”. Iar primul simptom al conștiinței morții este „o senzație de răceală ce se transformă gradat în arșiță”. Această variație puternică de temperatură este prima asemănare cu evenimentele din nuvelă. În continuare, „Bardo Thödol” ne spune că sufletul este de obicei dezorientat de aceste experiențe post-mortem și nu reușește să realizeze faptul că a murit. El, pentru a trece direct în singura realitate, în Buddha, trebuie să recunoască fantasmele care i se arată, iar dacă nu reușește atunci el trece în stadiul următor al stării de Bardo, stadiu în care amintirile din viața sa pe pământ se vor întrupa în apariții pe care acesta nu le va recunoaște ca fiind doar apariții. Se observă iar asemănarea cu experiența lui Gavrilescu, care trebuia să „recunoască” țiganca. Dar el nu reușește și atunci se întoarce înapoi pe „pământ”. Același lucru se întâmplă și în manuscrisul tibetan: „Dacă nu cunoști această prea însemnată cheie a învățăturilor – nefiind în stare să recunoști sunetele, luminile și razele învățăturilor – tu va trebui să rătăcești din nou în lumea aparențelor și durerilor pământești”. Alte asemănări între „aventura” lui Gavrilescu și concepția mahayanică despre moarte sunt cele de natură fizică: „Vei auzi sunetul natural al realității, răsunând ca o mie de trăsnete pogorâte deodată” („Auzi, depărtat, apropiindu-se tramvaiul și uruitul metalic i se păru atât de insuportabil, încât își duse mâna la frunte”); „mortul se înfășoară cu pânze și se așază într-o poziție embrionică [...], semnul nașterii lui în stare de bardo” („m-am văzut gol și am simțit draperia strângându-se în jurul meu, ca un giulgiu”). O ultimă asemănare ar fi semnificația numărului șapte în această inițiere: „Timp de șapte zile e prezentat zeităților blânde, și apoi încă șapte zile cunoaște pe cele terifiante”. În nuvela lui Eliade zilele sunt simbolizate de uși, iar după experiența cu țigăncile (care ar putea fi interpretate ca fiind „zeitățile blânde”), când Gavrilescu ar fi trebuit să treacă la ușa a șaptea, acesta numără greșit și sare următoarele șapte uși (unde s-ar fi găsit „zeitățile terifiante”), ajungând direct la capătul drumului, unde birjarul îl duce în următoarea lume (care ar putea fi o reîncarnare în care i se oferă șansa retrăirii greșelii din tinerețe, fapt simbolizat de prezența lui Hildegard alături de el în acest drum).
  Dar nuvela rămâne deschisă oricăror alte interpretări, la fel ca majoritatea nuvelelor lui Eliade, care (după clasificarea lui Umberto Eco) sunt nuvele „deschise”. Dar ceea ce face operele lui Eliade cu adevărat originale și unice este stilul său de a scrie fără constrângeri, iar – după cum spunea R. M. Albérès în „Istoria romanului modern” – „Conținutul unui roman are prea puțină importanță. Tonul e cel care reține. Se poate povesti orice istorie, originală sau demodată, adevăratul romancier se recunoaște după sunetul propriu”.

  Nu am pretenții de critic literar sau de „eliadolog” priceput. Acest scurt text este doar un punct de pornire pentru un alt mod de a privi nuvela lui Eliade dar și celelalte opere ale sale.
  Un aspect mereu prezent în opera lui Eliade este faptul că personajele sunt întotdeauna atât de puternic ancorate în realitatea lumii care le înconjoară, încât ei integrează perfect experiențele trăite în această realitate. De aceea ei nu sunt niciodată perfect conștienți de ceea ce li s-a întâmplat. De multe ori, ca în cazul lui Gavrilescu, personajele nu înțeleg nici până în ultimul moment faptul că au ieșit din realitate (și de obicei și din timp). Extraordinar este modul în care Eliade construiește personajele. Acestea sunt întotdeauna de un realism izbitor, finisate până la ultimul detaliu, până la fiecare gest și fiecare reacție. Portretul lor se leagă perfect de modul în care acestea receptează manifestările sacrului în jurul lor. Gavrilescu, un artist distrat, care acceptă realitatea așa cum e ea și care nu își pune prea multe întrebări în legătură cu lumea din jurul lui, păstrează această atitudine până în ultimul moment. El acceptă toată aventura sa la țigănci și nu este surprins nici când se întoarce într-o lume peste care trecuseră doisprezece ani. Toate aceste „anomalii” el le pune pe seama memoriei și își face adesea reproșuri: „Gavrilescule, șopti, atenție! că parcă, parcă ai începe să îmbătrânești. Te ramolești, își pierzi memoria. Repet: atenție! că n-ai dreptul. La 49 de ani bărbatul este în floarea vârstei... Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie!...”. Asemănător, Cesare („Lumina ce se stinge...”) desprins intenționat de realitatea cotidiană, ajunge să fie singurul care nu știe ce i s-a întâmplat. Ștefan Viziru („Noaptea de Sânziene”), obsedat de Timp și Istorie, caută mereu semnificații ascunse în jurul său. Dar acest lucru nu îl ajută cu nimic ci, dimpotrivă, îl depărtează de sensul real al întâmplărilor. El se înconjoară cu tot felul de povești misterioase, adevărul relevându-i-se abia în ultimul moment, la doisprezece ani de la întâlnirea Ilenei. Aș putea continua așa la nesfârșit, numai „Noaptea de Sânziene” fiind o colecție impresionantă de personaje impresionant de riguros construite, fiecare percepând evenimentele după propria sa structură interioară.
  O altă caracteristică predominantă în opera lui Eliade este imposibilitatea de comunicare între personaje. Ca într-o piesă de Eugen Ionescu, fiecare personaj vorbește despre altceva, fără a fi influențat de ceea ce au de spus celelalte. Acest fenomen se accentuează în general în cazul personajului principal, pe care îl vedem complet izolat de celelalte personaje, imposibil de a fi înțeles de acestea, situația ajungând deseori chiar frustrantă pentru cititor (care cunoaște ceea ce încearcă – fără succesc – să spună personajul). De multe ori, personajele sunt considerate chiar nebune – tot ceea ce spune Cesare în spital, „visul de vară” al doctorului din „Isabel și apele diavolului” (nu țin minte dacă i se dădea vreun nume), „mesajul din labirint” al lui Biriș („Noaptea de Sânziene”). Și parcă aceasta n-ar îmiedica destul comunicarea între personaje, apare o altă trăsătură comună personajelor lui Eliade: obsesia. Aproape fiecare personaj are la un moment dat câte o obsesie, ducând la imposibilitatea sa de a se concentra la ceea ce spun ceilalți. Aceasta contribuie la fenomenul menționat mai devreme (fiecare vorbește despre „ale lui”). Exemple foarte clare de obsesii găsim în nuvela „Într-o cazarmă” (pentru replica cu Tudor Vladimirescu, piesa „Comment peut-on être Polynesien?” și nuvela cu barca pe plajă) și în romanul „Noaptea de Sânziene” (obsesiile lui Ștefan pentru mașina Ilenei, ieșirea din Timp, iubirea simultană a mai multor persoane, doamna Zissu, etc, complexele de putere ale lui Vădastra, teatrul lui Bibicescu, așezămintele profesorului Gheorghe Vasile, sinuciderea Cătălinei și multe, multe altele).
  Acestea au fost doar câteva aspecte generale ale operei lui Eliade, la care se adaugă unul dintre cele mai importante: atmosfera specifică. Nu am reușit niciodată să o descriu, dar o simt mereu când îl citesc pe Eliade (mă refer strict la literatură). Sunt convins că toți cititorii lui Eliade știu exact la ce mă refer.
  Aș fi vrut acum să închei cu „Atât am avut de spus despre Eliade”, dar știu foarte bine că sunt multe alte lucruri pe care le-aș fi spus, dar care mi-au „zburat” din minte când m-am așezat în fața calculatorului. Sper să folosească la un moment dat cuiva cele scrise aici.