agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-12-06 | [This text should be read in romana] |
Polul Cultural Clujean.
Lipsind o bună bucată de vreme din viața culturală clujeană, am constatat acum, cu o oarecare bucurie, existența acestui loc, numit Polul Cultural Clujean - unde se desfășoară multe dintre evenimentele culturale ale urbei noastre, situat undeva în “inima” orașului. Este un spațiu pe care l-am recunoscut a fi întruparea unui proiect existent de câțiva ani încoace și anume, extinderea ca suprafață a binecunoscutei Librării a Uiversității, prin construirea subsolului, unde aveau să se întâmple evenimentele culturale, în special cele organizate de Uniunea Scriitorilor, chiar și Uniunea Artiștilor Plastici, al căror sediu se află la mezaninul clădirii monumentale de colț (având o parte din fațadă spre Piața Unirii și cealaltă spre Strada Universiții), cu parterul ocupat de librărie. E adevărat, zvonurile umblau mai demult cum că acest “pol”, prin calitatea informativă, culturală pe care ar fi trebuit să o aibă, urma să creeze și să dezvolte o amplă legătură cu evenimentele culturale din țară și chiar din lume, cu literatura contemporană și arta, în deplinătatea și multitudinea formelor ei. Auzisem pe vremea aceea că se va deschide undeva în subsolul Librăriei o cafenea literară, unde vor putea intra doar persoanele care posedă legitimație de membru și unde va fi posibil accesul la informații, prin internet, se vor susține cenaclurile, festivitățile de premiere, vernisajele, mesele rotunde, saloanele de carte, un proiect îndrăzneț, mă bucuram eu atunci, pe care însă, n-am mai sperat să-l cred și realizabil, ci îl așternusem cumva în memoria îndepărtată, ca pe o virtuală bucurie, cu o aproape imposibilă concretizare. Mai bine zis, n-am dat crezare vorbelor pe care le auzisem în treacăt. Astăzi, datorită lansării de debut, a Adinei Stoicescu, (o autoare de poezie din Cluj–Napoca, întâlnită ca prezență virtuală în siteul interactiv de literatură www.poezie.ro) prin volumul de versuri, “Între lacrimi și zâmbet”, descopăr Polul Cultural Clujean, un spațiu elegant, alb și luminos la subsolul librăriei, unde într-adevăr lansările si vernisajele își au deja locul. Si unde însă, nimeni nu m-a împiedicat să pătrund. Si despre care, nu-mi rămâne decât să mă interesez în continuare, ce alte scopuri își mai propune, cât adevăr și câtă ficțiune însoțea acel zvon pe care astăzi îl percep ca pe un scop, într-o mare măsură, atins. Și desigur să-mi refac legăturile cu prietenii mei, scriitori, poeți, ori împătimiți consumatori de literatură și artă, clujeni, pe care îi voi întâlni în continuare în aceste fericite ocazii, respectiv evenimentele culturale clujene. “Între lacrimi și zâmbet”, Adina Stoicescu. Impresii la lectură. În șaizeci de titluri cuprinzând poezii scrise în vers liber, alb, haiku și de asemenea, poezie cu rimă, Adina Stoicescu ne propune ca debut literar, o suită de sentimente, sau stări poetice, trăite și declarate liric “Între lacrimi și zâmbet”, volum apărut în noiembrie, anul curent, la Editura Etnograph din Cluj-Napoca, (instituție care în această perioadă aniversează un an de la înființare, impunându-se deja pe piață, prin activitatea intensă și diversele concursuri de stimulare a autorilor de literatură, proză, eseuri, poezie.) Revenind la titlul volumului, între aceste două stări antitetice ale declanșării gestuale specifice ființei superioare, omului, putem regăsi un spectru larg, imens chiar, al trăirilor interioare, titlul fiind parcă prea generos pentru a izbuti să surprindă și să expună zbuciumul imanent al spiritului sau al sufletului, cu acel tumult de emoții trăite între cele două stări și exteriorizarea lor: lacrima și zâmbetul. Lecturând, însă, vom întâlni în versuri un eu poetic feminin, suficient de bine conturat, în mare parte folosind un ton adresativ. Acest “eu”, ne poartă după sine, expunându-se când delicat și ludic, când cerebral sau ironic, dominat de sentimente, precum “așteptarea” și un anume soi de singurătate optimistă, stări (sensibile) ale poetei, care predomină ansamblul grupajului poetic. Volumul se deschide printr-un cuplu de poezii de tip haiku, descriptive, încercând să înfățișeze “lacrima”, privită dintr-un unghi nu atât dureros și tragic, ci întruchipând expresia luminii - lacrima, ca gest necesar, tranzitoriu, inițiatic, chiar, întru devenirea ulterioară în doi. Astfel, lacrima, ca sistem de referință, devine lait-motivul întâlnit în special în poeziile care deschid volumul, alăturându-i-se în vers, cu generozitate, noțiunea de timp, spre exemplu, câștigat ca un tempo-sacru: “mai ales lacrima e timp - timp viu, dureros niciodată pierdut, timp sfârșit timp început, timp cădere, timp apogeu. E timp de dinainte de timp. Lacrima l-a creat pe Dumnezeu.” (“O Lacrimă”) Întâlnim o viziune interesantă, mai puțin dureroasă a gestului lăcrimării sau mai bine spus, accentul cade pe dimensiunea sacră, luminoasă, înălțătoare a suferinței. De pildă, găsim imaginea lacrimii care prin lumină naște în inima sinelui poetic un curcubeu (“Sistem de referință”). Nu lipsesc din volum crochiurile, imaginile-pastel ale naturii vii sau statice, încercând să sugereze prin simpla prezență, starea de spirit ascunsă dincolo de ivirea concretă, fizică, a unei lacrimi. Mereu așteptând, Adina Stoicescu se expune pe sine, ca prezență, într-un cadru familiar preocupărilor cotidiene, înzestrând obiectele pe care le are aproape, cu diferite calități, ele devenind inconștient simboluri-amulete, sau talismane, poate tocmai din dorința de a materializa trăirile interioare, de a le defini, transferând simbolic câte un sens obictelor-recuzită, regăsite diurn, în preajma ei. De asemenea, există câteva motive-simbol raportate la acest cadru casnic, familiar poetei, în care adeseori Adina Stoicescu așteaptă sau își cheamă ființa complementară, iubitul. Descoperim înaintând lectura în volumul de debut, “dorul” - acest cuvânt sau sentiment intraductibil, repetându-se ca titlu în trei sau chiar patru poezii intitulate identic, “De dor”, însă de fiecare dată, expus într-un mod diferit. Ca o prelungire a trăirii, profunzimea acestui sentiment și intensitatea lui, o determină pe Adina Stoicescu să-l expună în repetate rânduri și reușește cu adevărat să creeze pe acest fond, una din cele mai izbutite poezii ale ei. Dacă într-o ipostază, eul-poetic-feminin nu se regăsește carnal, fizic fără iubitul ei, devenind nimic altceva decât o himeră, (singurul atribut palpabil, concret fiind coloana vertebrală - sentiment purtând însemnul constatării dezechilibrului în unu), într-o altă ipostază regăsim dorul împietrind inima și construind stări poetice, exploatând verbele pe care le-am amintit anterior, devenite substantive, după caz: așteptarea, tăcerea, chemarea, durerea, speranța. Spre convingerea cititorilor, voi cita prima strofă dintr-o poezie intitulată “De dor”, cea mai izbutită ca expresie, dar nu înainte de a preciza faptul că lecturând-o, întâlnim o radoigrafie a femeii fără contur, a femeia care ea-însăși devine himeră, în singurătate și iubește în continuare, așteptând: “de când nu mi-ai mai cercetat conturul mă simt de parcă trupul l-am pierdut mai mult, cum se destramă-n el azurul, mă-ntreb dacă vreodată l-am avut” (“De dor”) Dintre haikuuri, “Sângele” pare a fi cel mai izbutit ca imagine, expresie, idee. De remarcat sunt și “Salcia”, “Ploaie la mare”, maniera de a se apropia de acest tip de poezii, fiind una coerentă, expresivă, luminoasă: “rubin curgător învârte ceasornicul vârstelor mele” (“Sângele”) Ușor ezitant pe alocuri apare discursul poetic expus în poeziile alcătuind grupajele de versuri fără strofe (multiple), acolo unde discursul poetic scade ușor din intensitate și tensiune, “Caruselul timpului”, “Lumini și umbre”. Aici se încearcă crearea câte unui microunivers format într-un spațiu de sorginte, domestic, casnic, însă putem remarca faptul că fiecare dintre poezii se află sub însemnul unei idei acompaniate de sentiment și nu în ultimul rând, finalurile poeziilor care în mare parte aduc lumină sau expun o altă ipostază a ansamblului unei poezii, în genere, cea a speranței. Iată două distihuri, spre exemplificare, primul redundant: “mă bucur, dar cred că prea tare, / căci umbra lăsată-i prea mare”, (“Lumini și umbre”), cu următoarele două versuri care nu aduc nimic nou în cadrul expus în poezie și un distih evocator, reușit, în aceeași manieră simplă, însă revelatoare de stare, imagine, trăire, gest, caracter, de data aceasta: “Piciorul stâng mă doare-ngrozitor / de cât de des l-am pus să facă primul pas” (“În virtutea inerției”). Cu toate acestea, nu putem spune că Adina Stoicescu nu se pricepe la a întocmi monologuri interioare cu tentă adresativă, ori discursuri poetice cu substanță și expresie, bine definite. Ca mărturie stă poezia “Despre îngeri”, care, în pofida faptului că abordează acest motiv perimat și supra-exploatat, în aproape toate curentele literare, apare aici într-un monolog, însoțit de un dialog imaginat, extrem de reușit, în care însăși trimiterea la acest motiv este exprimată a fi “demodată”, “fără trecere”, retorismul alternând între existența sau nonexistența ființială a îngerului păzitor. Nu voi insista de data aceasta în descrieri, ci vă invit să citiți poezia integral, fiind, după părerea mea, cea mai izbutită din întreg volumul. (p. 43, www.poezie.ro/index.php/poetry/37968>). Dialogicul, o manieră de a-și compune discursul, de asemenea, izbutită, apare și într-un monolog întru stârnirea conversației cu propriul suflet (“Hai suflete”). Alături de sentiment, lacrimă, așteptare și singurătate, întâlnim un ludic al construcției discursului poetic, realizat prin ironie și umor și aici amintim ideea cuvintelor scoase la aerisit, la scuturat praful de pe ele, la spălat (“Curățenia de primăvară”). Iată cum se prezintă același ludic, în cadrul casnic de care aminteam, cu final neașteptat: “Hai, pune-mi, Doamne, sare și piper pe viață! Ai grijă însă, nu prea mut deodată să nu fac ulcer, că m-am dezobișnuit și sufletul mi-e încă obosit. Iar la desert, doar un compot de măr dar pune-n loc de zahăr – adevăr. (“De gustibus”) Motive ca și clepsidra, caruselul, îngerul, tăcerea, curcubeul, cuvintele, sufletul, sarea și altele, sunt nelipsite și evidente pe întreg parcursul volumului, fiind note definitorii ale simbolisticii în vers, abordate de Adina Stoicescu. Eul poetic este dominat de singurătate. Ea așteaptă, însă nu cu disperare, ci doar cu nerăbdare și cu speranța apropiatei reîmpliniri în doi. În consecință, timpul poetic predominant este cel al prezentului, foarte puțin raportat la un trecut ori un viitor îndepărtat. Zâmbetului din titlul volumului îi este atribuită tocmai maniera de a expune acest joc al așteptării, pigmentat pe de o parte cu ironie, iar pe de alta cu o candoare specific feminină. Iar construcția grupajului poetic se dorește a fi până la urmă o trecere dinspre lacrimă spre zâmbet, lucru evident exprimat în poezia care închide volumul, intitulată “La drum”, unde “mașina timpului e trasă la scară”, iar sticla celor doi, are forma lui 8, din care, evident, nu poate lipsi nisipul (alegoria clepsidrei, cea care măsoară timpul): “Hai, vino să-ți prind a 13-a pereche de coaste - brațele mele, centură de siguranță peste inimă. Vom merge cu viteza iubirii – ține sticla culcată – Godot ne-așteaptă.” Desigur, în fața unei asemenea imagini, nelipsite de livresc, speranță, alegoria călătoriei cu sticla, culcată, în formă de 8 (semnul grafic al infinitului), dăruirea coastelor-brațe și optimismul sănătos, nepigmentat decât cu ludic și candoare, nu putem să ne oprim zâmbetul, admirând cele două personaje împlinindu-se undeva într-un microunivers poetic creat în următorii pași spre literatură, pe care urmează să-i înfăptuiască autoarea volumului de versuri “Între lacrimi și zâmbet”, Adina Stoicescu. Călătorie plăcută și succes! Adina Ungur Pereții albi Cobor cele câteva trepte ale subsolului librăriei. Adina Stoicescu stă undeva aproape de intrarea în săliță, întâmpinându-și oaspeții. Încăperea pare extrem de mică, având vreo șase măsuțe și pe domnul Ion Cristofor în mijloc, de care dădusem chiar nas în nas. Ca și cum ar fi văzut o nălucă, tresări ușor și mă salută. Poate că ar fi trebuit să salut eu primul, pentru că eu intrasem, mă mustrez în gând. A trecut ceva timp de când nu ne-am văzut și mai ales, de când mi-am modificat radical înfățișarea. Era și normal să tresară. Arăt altfel acum. Nici nu mai seamăn cu mine, ci cu cineva, nu știu cu cine, cu altcineva, dar nu cu mine. Se pare că sunt vizibil, aici. Poate chiar prea vizibil, îmi tot spun, încercând să caut un colț în care să-mi proptesc prezența, sperând mă fac cumva, neobservat. Mi-e imposibil, constat, pentru că pe un spațiu atât de mic și mai ales luminos, oamenii se văd vrând-nevrând. O clipă, Adina Stoicescu, mă privește curioasă. Dacă cineva m-ar întreba, adică cum am recunoscut-o după ținută, n-aș ști să răspund. E ea, după aer, după ținută, și-atât. Mă pregătesc să intru în pereți și reușesc pentru puține secunde. Sunt, însă o pată prea mare de culoare, așa că, oricât aș încerca să mă ascund, tot mă văd. Și poate că aș fi mai caraghios, proptit acolo în perete, decât prezent aici, în încăpere. Cu siguranță! realizez în sfârșit și renunț la intratul în pereți. Cândva știam să mă camuflez bine, adică în prima copilărie. Dar una dintre condiții ar fi fost să port haine de culoarea pereților. Mă privesc câteva clipe, de parcă n-aș ști cu ce sunt acum îmbrăcat. Verde închis cu negru. Culorile mele. Observ că acea încăpere are un intrând. Din ea pătrunzi în alta și apoi în alta și tot așa. Subsolul nu e atât de mic precum, neatent, îl percepusem la prima vedere. Un chip pe care-l recunosc dintr-o fotografie, coboară pe scări. Adina Stoicescu îl întâmpină: — Servus Mihai! Cât mă bucur că ai venit! Haide. De la una dintre mesele din colț îmi zâmbește, salutându-mă respectuos, prozatorul Adrian Grănescu. Are ochii mari, rotunzi, mă priește încă. Îi răspund cu bucurie, realizând acum faptul că nu mai am cum să mă fac invizibil. E cu cineva. Îmi dau seama că nu-mi pot permite să merg la el, deși mi-era dor să povestim. Odată pentru că spațiul era foarte îngust și apoi pentru că n-aș fi vrut să deranjez discuția lui și mai ales să atrag atenția celor prezenți. Încă mă bântuie gândul că nu trebuie să mă văd, să-mi arăt prezența fizică, cu toate că hotărâsem deja să rămân la lansare. Sunt câteva minute după ora 13. Lucian Pop, înalt ca o coloană de lemn coboară scările și privește o clipă. Își dă seama că nu încape în săliță, probabil, sau altceva, nu știu ce, făcându-i semn lui Grănescu și renunță. Iese. Ce dor mi-e de-o proză pe câmpuri cu roți de floarea soarelui rostogolite. De-o fabulă cu-n înger mai mult om, decât divinitate. De porcul cu aripi și finalurile neașteptate ale povestirilor lui. Oare ce mai scrie acum Lucian Pop? mă întreb. Nu m-a văzut. Era prea grăbit, încurcat. Și eu mă simt la fel, încă, din cauză că șmecheria cu intratul în pereți nu-mi reușise. Și nu știu de ce mă urmărea fixația asta, încă de când coborâsem în subsol. Poate se va întoarce mai târziu, mă gândesc, căutându-mi un anume loc. Un colț cât mai retras. Adina Stoicescu dispare de lângă intrarea în cealaltă săliță, moment în care înaintez și pătrund acolo. Pereții peste tot sunt la fel de albi, sau parcă și mai luminoși. Pe ei, văd câteva tablouri atârnate. Mă apropii. E o expoziție foto cu imagini de peisaje. Frumoasă, plăcută. Fără să vreau, mă surprind căutând o imagine de pădure, cu tulpini de copaci, închise la culoare. Găsesc una care se aseamănă cu ceea ce caut. Mă apropii. O ating cu palma stângă și cu straiele de pe mine. Nu-mi iese. În capătul săliței mă privește o doamnă. Renunț pentru câteva clipe. Doamna iese și eu ating din nou imaginea. De data aceasta, da! Intru în ea. În sfârșit, îmi spun, simțind o răcoare care îmi flutură părul și mă cuprinde în tot trupul. Ssss… dar e frig! Mult mai frig decât în sală sau afară. Nu-mi iau ochii de pe sticla prin care privesc în interiorul sălii. Invitații încep să se adune aici, în încăperea cu imagini. Acum îi privesc dintr-o altă perspectivă. Apare Mariana Bojescu. Tresar. Ea privește câteva tablouri în treacăt. Apar si câțiva tineri care își caută loc. Încep să tremur. Mi-e din ce în ce mai frig, aproape că-mi îngheață mâinile. Îl văd și pe domnul… nu rețin cum se numește, dar știu că e mereu prezent la evenimente. Cu sacou vișiniu si cu o mapă sub braț. Cu bomboanele, cum îi spuneam. Adică domnul cu bomboanele. E trecut bine de 60 și îmi amintesc că văzându-l în primele bănci mereu pe la cursuri, îl crezusem un asistent sau un profesor. Când colo, el îmi era coleg de facultate. Erau ceva cursuri care se țineau împreună cu cei dintr-un an mai mare și el mereu mesteca bomboane, servindu-ne. Nu rețin cum se numește, dar de fiecare dată când i-am fost prezentat, spunea că parcă mă știe de undeva. Și asta s-a întâmplat de cel puțin cinci ori. Este epigramist, parcă, sau încearcă epigrama, nu mai știu. Poartă o insignă minusculă în piept. Niciodată n-am reușit să reperez ce anume reprezintă. E și el un personaj. Frigul începe să mă înțepe în toată carnea. Lumea se adună în sala cu tablouri și simt că mai sunt doar câteva clipe până ce evenimentul trebuie să înceapă. Aici în tablou, nimeni nu mă privește. Aproape că înțepenesc de frig. Observ că în peisajul în care intrasem era zăpadă pe o creastă. Trebuie că frigul să fi venit spre mine de la munte, împrăștiat de un vânticel ușor. Îmi fac griji cât voi mai rezista să stau nemișcat, în tablou. În sală, văd pe jumătate intrând cocul japonez și blond al Mariei Pal. Gata, îmi spun, ies! Cu ea, chiar trebuie să povestesc. În cealaltă sală cineva răstoarnă un scaun. Privirile se întorc într-acolo. E un moment prielnic să ies din tablou. Ies. Căldura mă înăbușe pentru o clipă și ochelarii mi se aburesc ușor. Îmi scutur haina de firicelele de zăpadă aruncate de vântul montan, pe mine. — Bună ziua! — Oh, bună ziua! De unde ai apărut, că nu te văzusem? — Eram pe-aici. — Vino să te sărut. Spune-mi ce mai faci, cum ești? Ai fost plecat din oraș? — Nu, am fost tot aici. N-am ieșit din Cluj și nici nu m-am mutat nicăieri. — Păi, cum? Tu locuiești în Centru! Nu te-am mai văzut nicăieri. Au fost atâtea evenimente, între timp, la care n-ai mai participat. În care n-ai mai apărut. Și n-am mai știut nimic despre tine. Cel puțin, ar fi trebuit să te văd pe străzi, în oraș, dar, nu… — N-am mai ieșit deloc din casă, doar la serviciu și altfel, foarte, foarte puțin. — Dar, mai lucrezi la Teatrul “Puck”? — Da, sigur. La radio nu mai sunt. Mi-am dat demisia prin februarie. Au fost niște evenimente deosebit de neplăcute, niște supărări care m-au scos cu totul din social. Cu atât mai mult din viața culturală clujeană. — În fine, te credeam, dus. — Am fost dus… — Aha, ai fost totuși plecat! — Am fost dus. Undeva, în mine, departe. Era să nici nu mă mai întorc. Până la urmă, dacă mă vedeți aici, înseamnă că m-am întors și lucrurile merg spre bine. — Ei, nu-mi place ce-mi spui, ce aud… — Dumneavoastră? Ați mai publicat ceva? — Sigur, un volum de poezie și două cărți cu proză de corespondență. Epistolare. Este vorba de scriitorul Nicholas Catanoy. — Da, îmi amintesc. Și amicului Emiluț i-a scris câteva cuvinte mai demult. Le-a și pus pe coperta unuia dintre volumele lui. — Sigur că da. Tu ce-ai mai făcut? Ai publicat ceva? — Ah, nu! În tot acest timp, probabil că singurul lucru la care n-am renunțat a fost literatura. Adică am scris. Mult. Și, aș zice că și binișor. De publicat, nu știu când și cum se va întâmpla, însă visez și eu să termin ce am de scris pe la sfârșitul primăverii, apoi, de acolo încolo, nu mai știu. — Și ce anume? — Proza. Asta scriu acum. Numai proză. — Ah, păi sper că n-ai divorțat de poezie… — Nu! Doar că în asemenea vremuri, preaplinul nu se mai poate revărsa doar în câteva versuri, pe de o parte. Și pe de alta, poezia și starea poetică o ai atunci când freamătă viața în tine. Când ai o anume speranță, un anume țel care mai pâlpâie în tine. Nu. În fața marilor evidențe, nu mai pot să scriu poezie. Când totul e clar și ireversibil. Încă nu mă pot apropia de ea. De poezie. Poate e doar o etapă, după cum îi spuneam unui prieten. În care, acumulez. Nu știu. Dar cred că va veni ea la mine, poezia, atunci când va fi momentul. Și acela va fi un semn bun, evident. — Mă speriasem. Ai să-ți revii tu! Te așteptăm printre noi. — Pe la cenaclu ați mai fost? — Foarte puțin. Hai să ne apropiem. Uite că începe. Lumea începe să se apropie formând un semicerc în jurul mesei, unde criticul și poetul Ion Cristofor își începe discursul. Faptul că el se află aici, e un lucru bun pentru Adina Stoicescu, realizez eu. Cristofor e unul dintre criticii care, în ultimii ani, s-a ocupat foarte mult cu promovarea tinerelor talente. Îndrumă și apare pe majoritatea coperților autorilor clujeni. Și le zice bine, după părerea mea. Chiar și Adinei Stoicescu, îi prezice un viitor bun. Doar că ea aderă cu pași indeciși spre un anume gen, cochetând cu mai multe maniere de expunere a versului, dar având un evident potențial. Urându-i apoi succes și curaj. În stânga observ un grup de trei tineri care, din când în când mă privesc pe furiș. Doi băieți și o fată. Îmi dau seama imediat cine sunt, însă nu pot să-i disting după nume. Hanna Bota, o poetă de care nu auzisem până acum își începe alocuțiunea, așa cum se anunțase și pe afiș. Recunoaște că nu este critic, doar creator de poezie, dar îi face o prezentare frumoasă poetei debutante, vorbind mai mult despre maniera scriitorului de a se expune pe sine în vers și dând citate, din volumul, acum lansat. În dreapta, domnul cu bomboanele asistă cu mâinile în buzunar întinzându-și din când în când capul peste umerii sau capetele celor prezenți. Îmi amintesc, una dintre dățile când îi fusesem prezentat, mă întrebă dacă lucrez la teatrul de păpuși. Am confirmat, minunându-mă că reținuse acest aspect. Dar replica lui mă uimise apoi definitiv. — Pentru că semănați cu teatrul de păpuși! Un răspuns interpretabil, care m-a pus pe gânduri. Însă, pe care n-am mai reușit să-l decriptez. Dar am înțeles imediat că domnul cu bomboanele e un personaj. Pe editorul cărții nu-l mai aud, vorbește încet și eu sunt destul de departe de cei care țin discursuri. Adina Stoicescu ne farmecă pur și simplu de cum începe să vorbească. Prin energia, dezinvoltura și calitățile de orator pe care le are, vorbind despre dragele ei poezii, cu încredere în propriile-i forțe, insistând asupra trecerii de la lacrimă spre zâmbet. Adică pomenește despre acest ciclu, care se repetă de fiecare dată, succesiv, dar pe care ea îl pornește întotdeauna dinspre lacrimă, și ajunge mereu, într-o manieră optimistă, către zâmbet. Lucru pe care îl propune cititorilor, ca un îndemn spre pozitivism, speranță, optimism. Prelegerile se încheie. Ne retragem cu toții în prima încăpere, care acum devine un mic bar cu obișnuitul protocol. De fapt, doar o parte dintre noi ne retragem, nu chiar toți. Câțiva invitați fac coadă pentru dedicații. Lumea se servește. Doamna Pal își ia rămas bun și dispare în grabă la cursurile pe care trebuia să le țină. Se formează grupulețe. Mă apropii de domnul Grănescu și în sfârșit ne povestim fiecare în mare despre activitățile pe care le-am întreprins în timpul în care nu ne-am văzut. Eu îi povestesc pe scurt de proiectele mele și îl întreb despre cenaclul U. S. — N-am mai fost. Dar am scris și publicat încă o carte de proză. E continuarea “Lecturilor mele particulare”, pentru care am primit și premiul Uniunii Scriitorilor. — Oare de ce nu mă mir? îi răspund, zâmbind, amintindu-mi cât de mult îl admiram pe vremuri, când frecventam “Cercul literar de joi” și apoi “Cenaclul U. S.”. Ne adunam și când se întâmpla să citească sau să comenteze cu enorm de mult bun simț și inteligență, toată lumea îl respecta pentru acest fel al său integru de a fi. Odată, cu ocazia unei întâlniri de tip duplex, parteneri fiindu-ne “Cenaclul Octavian Goga”, ne-am simțit extrem de bine, culminând cu toții. Adică noi eram un cenaclu cu greutate, cu prozatori (deveniți majoritatea din poeți) și lucrări serioase, față de câțiva tineri, care nu se desprinseră încă de versul cu rimă, clasic și ușurel simplist și pentru prima data ne-am simtit mândri de noi, fiecare pentru fiecare. Ce-i drept, eu eram cel mai mic de-acolo, un fel de copil între ei, cu încercări în proză, încă insuficient de expresive, după câte îmi amintesc, dar cu o reală înclinație spre acest gen. — Am vrut să ți-o las la Teatru, cartea, dar de câte ori am trecut prin gang, nu te-am găsit acolo. Iar cu directorul acesta nou al vostru, nu mă știu… Uite, îți propun un work-shop, știu că tu te ocupai de copii, se ține la noi, la Bibliotecă. — Sigur. Sunt dispus. Atunci o cunosc și pe persoana alături de care stătea și din discuție în discuție, rezolvăm chiar și o colaborare cu grupuri de elevi, ceea ce îmi lipsise enorm, de când mă părăsise grupul meu de mici păpușari, plimbați prin Franța pe la Festivaluri internaționale, și de la care nici măcar un telefon nu mai primisem de mai bine de un an de zile de când ne întorsesem cu lauri din străinătate. Apoi sunt prezentat profesorului Mircea Popa pe care îl știu mai ales după recenziile excepționale pe care le face prin revistele clujene. Aflu unde să apelez pentru o prezentare de carte. Până acum, în două locuri nu reușisem să o public și de abia acum îmi explic și de ce. Unul este prea aglomerat și celălalt și-a schimbat profilul. Privesc spre sălița în care se desfășurase lansarea. Adina Stoicescu povestește cu grupul celor trei tineri, pe care îi bănuiam eu a fi un anume grup. Lumea începe să plece, luându-și rămas bun de la autoare. Privesc un mic teanc de cărți așezate pe un stand. Tare aș fi vrut să cumpărat una, însă mai erau câteva zile bune până la avans și nu mai aveam aproape nici un bănuț. Oricum, n-aveam suficienți, ca să cumpăr unul. Dar aș fi vrut, pentru a primi și o dedicație de la autoare. Îmi înving curiozitatea și nu mă apropii de stand, pentru că mi-e jenă să observe lumea că doar privesc, fără să cumpăr. Sau că nu am cumpărat deja. — Tatăl tău ce mai face? mă întreabă domnul Grănescu. Caut rapid în memorie, de unde anume ar trebui să știe despre tata. Îmi amintesc. — E în Maroc. — A, tot acolo. Speram că s-a întors. — Da, așa am vrea și noi, dar văd că nu se întâmplă asta. — Păi, poate e mai convenabil… — Nu e. În ciuda aparențelor, nu e, deloc. Nici pentru noi și nici pentru el. Dar are o fixație că dacă se întoarce, devine șomer aici. Ori, cred că și-ar găsi totuși ceva de lucru. Povestim puțin despre Africa, Maroc și Tunis. Sigur, îmi amintesc acum și mă mir cum am putut să uit de unde se cunosc. Domnul Grănescu are aceeași vârstă cu tata și citisem în cartea lui despre grupul lor de prieteni, din tinerețe. Despre Victor Liteanu, fiul academicianului, prieten de tinerețe cu tata și cu domnul Grănescu, care de vreo zece ani de zile încoace vine doar la mine să îl tund și se laudă la toată lumea cu asta. — E frumos Clujul în scrierile dumneavoastră și eu am această tendință să-l pomenesc mereu. Să scriu cât pot de mult despre el. Am o sensibilitate aparte față de orașul în care m-am născut, și mai ales zona aceasta a Centrului, de care nu m-aș putea desprinde niciodată. Abia aștept să vă citesc cartea cea nouă. — Sigur, am să ți-o las la work-shopul la care vei participa. — Vă mulțumesc! Îmi trecuseră demult tentațiile de a intra în perete și acum mă gândeam cum să fac să o felicit pe Adina Stoicecu, dar nu găseam calea. Nu știu de ce, întotdeauna ca și acum, de altfel, am avut problema “demersului”, a “primului pas”, pe care nu pot să îl fac, aproape niciodată. Nu din orgoliu, nici pe departe, nu știu de ce. Toți cei care mă cunosc știu asta și mă scutesc, căutându-mă ei, mereu. Privesc fără să vreau, din nou spre sălița cu tablouri și cărți. Adina Stoicescu mă privește în ochi de data aceasta cu expresia caldă și senină a unei bucurii greu de înfrânat. O privire pe care o observ pentru prima dată în după-amiaza aceasta, la ea. De altfel, felul dezinvolt în care vorbise anterior despre creațiile ei, mă convinsese că e o persoană sinceră și deschisă. Îmi vine să-i vorbesc cu “dumneavoastră”, dar îmi amintesc că în atelierul nostru literar eram “pertu” și nici n-aș fi conceput altfel. Îmi zâmbește și mă îmbrățișează cu bucurie. Îmi stăpânesc cu greu un gest care mi se întâmplă zilnic. De data aceasta din cauza emoțiilor și a felului în care m-a primit în brațele ei. — Mă bucur nespus că ai venit! — Și eu mă bucur să te cunosc. Oare cum m-ai recunoscut? — M-am tot uitat și până la urmă am înțeles că ești tu. Cei trei tineri priveau de departe îmbrățișările noastre repetate și bucuria sinceră, că în sfârșit ne cunoaștem. Domnul Grănescu privea ușor uimit de reacția Adinei Stoicescu și de a mea. Eu care până atunci o privisem doar de la distanță, alternând între a mă ascunde în pereți și a găsi un moment potrivit să merg la ea. Am început să povestim, mai mult ea, pentru că eu oricum nu sunt foarte vorbăreț. Priveam din când în când uimirea în ochii domnului Grănescu, căreia apucasem să-i spun de unde o știu pe Adina Stoicescu. Probabil ca nu-i venea să creadă ce legătură poate crea un loc în care întâlnești prezențele în cuvinte, doar. Și e adevărat, nimeni nu-și poate imagina asta, decât cei care știu să pătrundă în această lume paralelă celei reale și totuși atât de adevărată și puternică, în noi. E o minune, sunt sigur! Povestim și Adina Stoicescu îmi dăruiește fără să mă întrebe dacă am sau nu, un volum, cu dedicație. Mă bucur și-mi propun să-l citesc cât de repede. O întreb despre Adriana (Hazel), dacă nu cumva este și ea aici, dar aflu că n-a putut veni. Regret, cu Adriana chiar povestisem la un moment dat câte ceva de suflet și chiar aș fi vrut să o cunosc. O întreb despre ceilalți. Și anume dacă mai sunt “poeziști” pe aici. — Sunt. Uite-i! Dacă vrei, vino să îi cunoști! și-mi arată grupul celor trei tineri, pe care îi bănuisem eu a fi ei, din prima clipă. — Sigur. Mă prezint și aflu cine sunt: Vegado, Mihai (totmihai) și Cobra. Observ că pseudonimele sună ca niște parole, pe care fiecare membru dacă și le spune, deschide câte o poartă pe care mai intrasem din când în când, în lumea de cuvinte a atelierului nostru, uriaș. Povestim în continuare despre poezie, despre proiecte, fata ne privește din când în când, iar băieții își aruncă ocheade subtile pe care nu pot să nu le observ. Vine și vremea în care trebuie să plec. Îmi iau rămas bun de la Adina Stoicescu, îi salut pe poeziști spunându-le că aș vrea să particip la cenaclurile viitoare. Nimeni nu spune nimic. Salut încă o dată, urc scările și ies apoi prin vitrine. Afară e vreme frumoasă. E ca cald și înăuntru și afară. E acel noiembrie pe care îl implorasem lui Dumnezeu să mi-l dea. Primăvăratic, în care trebuie să-mi vindec, cu totul, rănile. Îmi dau seama că încă nu pot. Dar am făcut un pas mare. Acasă privesc cartea înainte să mă dezbrac de hainele de stradă. Coperta e verde cu negru. Are mai multe culori. O ating cu palma stângă și intru în ea. Trec dincolo și găsesc pereți albi, luminoși, cu tablouri în ei. Mă plimb de-a lungul lor privind fiecare tablou. Citindu-l. Ajung în același loc de unde mă pornisem să privesc: “Între lacrimi și zâmbet”, citesc. Așa e! confirm. Ies din carte. Caut o hârtie sau un perete luminos pe care încep să scriu. De aici încolo, nimic nu mă mai poate opri până la final. Vor fi șase pagini. Încep, ca niciodată cu titlul. Se va numi: “Pereții albi”. Romeo Rostas |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy