De multe ori mă întreb dacă oare suntem singura civilizație din acest univers infinit...
Poate sunt mai aproape decât i-am căutat,sau,dimpotrivă, poate nu i-am căutat în de-ajuns; dar cert este că vom continua să credem într-o teorie bazată pe existența mai multor civilizații. De ce? Pentru că nevoia de modele este tot mai mare, iar întrebările emise care ne otrăvesc mințile ar putea găsi în sfârșit o soluție. Suntem singurele ființe capabile să gândim,sau oare pentru ceilalți reprezentăm doar o specie involuată? Oare suntem aproape de adevăr,sau cercetările noastre nu au atins nici a infinita parte din acest abis întunecat?
Lumea are nevoie de speranțe, de iluzia că nu suntem singuri, și tind să le dau dreptate, pentru că, în final, cunoștiințele noastre despre lumea de dincolo de noi sunt practic inexistente. Cu cât încercăm să aflăm mai multe despre materia neexplorată, cu atât ne lovim de mai multe și mai multe uși închise și întrebări fără de răspuns. Oare vom reuși să deslușim aceste mistere cândva? Oricare ar fi răspunsul, rămâne însă durata inmăsurabilă a timpului care va trece.
Cu atât de multe semne de întrebare părem și mai mult neajutorați în fața acestui vast subiect: Universul.
Teama unei posibile dispariții a rasei umane încolțește în mintea atâtor oameni, și totuși, ne găsim în imposibilitatea rezolvării acestei enigme.
Îmi simt lumea ca un cobai întemnițat în lanțurile unui labirint infinit... Simt că nu pot afla răspunsul oricât de mult m-aș chinui și oricât de aproape mi s-ar părea. Dar cu toate acestea, refuz să mă dau bătută sau să mă mulțumesc cu incompetența minții umane. Nimic nu-mi dă voie să cred că aș putea ajunge la concluzia că doar ceea ce văd îmi aparține. Dincolo de acel soare anodin, dincolo de stelele demult apuse, dincolo de toate acestea știu că se află răspunsul pe care îl caut, pe care îl aștept de atât de multă vreme. Închipuirile în care alții explorează ceea ce noi merităm încep să devină insuportabile... De ce trebuie să ne închinăm acestei științe rudimentare care ne-a cauzat atâtea dezamăgiri? Vreau să iau parte la această rotație a vieții, să observ lumile din jurul meu și să pot atinge ceea ce acum îmi este interzis.
De ce atâtea mistere în jurul unui singur cuvânt? De ce fiecare stea pare să deschidă o altă lume? ...Poate că asta este pedeapsa noastră pentru că punem mai presus aviditatea după cunoștiințe decât credința. Poate că nu ne este dat să cunoaștem fantasticul lumii ce ne înconjoară, sau poate pur și simplu nu a venit timpul... Și atunci nu ne rămâne decât să avem răbdare să fim descoperiți de către altă civilizație, poate izbitor de asemănătoare cu a noastră. Poate există un univers paralel, în care totul este similar cu ceea ce găsim pe Pământ. Nu știu... credibile sau mai puțin, acestea nu rămân decât ipoteze prea avansate pentru a le găsi o concluzie.
Din nefericire, nu ne putem consola decât cu gândul că cei care ne vor urma vor putea descoperi mai multe răspunsuri decât întrebări, și, într-un viitor inprecizabil, vor ajunge să atingă ceea ce astăzi ne este permis doar să visăm.
În fond, și o călătorie de zece mii de kilometrii începe cu un singur pas...