Viața noastră cotidiană aparține altora; o trăire printre alții; și totodată o construire lipsită de sens și care nu se poate integra nicicând și în nici un fel în vreo metafizică.

Ideea mea mă reprezintă pe mine; mă exprimă pe mine, determinată de mine. E o forță care tinde să subjuge; vrea să nu fie subjugată.

Poezia este ca o femeie: displace când te obișnuiești cu ea. Îmbătrânește și farmecul ei rămâne o amintire de necrezut.

Regii tăiau capul astrologilor ignoranți sau înșelători. Cultura înmormântează pe criticii pripiți.

Gloria nu e un omagiu difereței tale specifice; e un omagiu al societății către sine însăși când, anulânu-se pe sine, sacrificându-se, omul de geniu e o simplă oglindă sau un ecran al socialului. Gloria e îndreptată nu asupra valorii individuale ci asupra imaginii din oglindă: este un act narcisist al publicului.

Peste o jumătate de veac, Proust va fi, probabil, regăsit. Acest decadent, ultimul urmaș al unei tradiții nobile, îi va învăța, poate, pe oameni să guste din nou farmecul inutil al vieții de contemplație și chinul gratuit al introspecției.

Poezia pură este, desigur, un lucru foarte frumos. Dar are un mic păcat: nu există.

În realitate, o carte nu e scrisă de un om. Ea este scrisă de o epocă și dictată unui om care fraudează, care fură expresivitatea unei epoci întregi și o trage pe singura lui spuză. Îi aparține individului numai greșeala, numai scrisul prost. Tot ceea ce este mare, expresiv, semnificativ în operă nu îi aparține individului. Din punct de vedere estetic dealtfel, epoca are o singură valoare, neclasabilă, incomensurabilă, a expresivității ei. Se exprimă ea însăși pe ea însăși prin instrumentul inconștient al unui individ care a acceptat să i se dicteze.

Cum am dovedit a fi un bun autocritic? Păstrând tot ce era frumos pentru mine; dând publicului ceea ce era mai urât; fiindcă îl desconsider. Totuși, ceea ce am publicat nu este așa de urât: ceva din soarele spiritului meu iradiază.

Criticul caută sufletul poeziei, cum caută doctorul sufletul omului: ciopârțește, ciopârțește și nu mai găsește. Au omorât un om degeaba. Criticul omoară poezia degeaba.

Superstiția caracterizează pe cel ce nu are tăria de a crede și nici pe aceea de a nu crede.

Nu se mai poate deschide o carte, în ultimul timp fără să dăm de unul și una care se acuplează; spui ,,pardon” și treci zece pagini: ești cu degetul pe un sân sau pe o fesă; emoționat, mai sari alte zece pagini: o femeie goală plânge că n-are cu cine și îți întinde brațele. Natural, până la urmă sucombi, om ești, și te afunzi în paginile romanului.După ce ai terminat lectura nu-ți rămâne însă decât o infinită silă și tristețe post coitum.

Văzând că se poate face literatură cu viața intimă a insului, o mulțime de oameni au vrut să răscumpere mizeria lor anonimă, s-o salveze și au scris cărți cu mizeriile lor personale. Toată literatura la persoana întâi nu este, de fapt, decât o dezgustătoare colecție de mărturisiri nerușinate a rușinilor mici individuale, a întristărilor, a turpitudinilor, a mizeriilor, a jalnicului. Dacă vrei să fii dezgustat de umanitate și de literatură, care este, esențial, umanitate, nu ai decât să citești tot ce scrie în ultimul timp: jurnale. Greu mai poți iubi oamenii după ce te-ai învățat să-i cunoști prin asemenea cărți, cu ochii unor asemenea cărți.

Orice glorie este răsplata unei deficiențe spirituale. Un furt al lucrurilor.

Destinul adevăraților poeți e să nu aibă succes niciodată.

Poezia este destinată poeziei și nu publicului. Poetul nu are nevoie de public. Publicul confundă poezia cu șansoneta și, când este îndopat (vezi liceele) cu poezie, o transformă în șansonetă.

Ar trebui ca fiecare scriitor să fie în stare a răspunde: scriu pentru că geniul meu, experiențele mele supreme, supraumana mea pătrundere și adâncime trebuiesc împărtășite oamenilor. Scriu pentru că un demon interior mă obligă la aceasta.

Un om nu poate fi clasificat; ci descifrat și înțeles.

Nici un om nu-i mai puțin demn de interes și cercetare decât altul. Sens găsim și omului, și frunzei, și pietrei.