M-am îndreptat cu viteză uimitoare către nimic și nimicul acela m-a urmărit de când m-am născut. Eram parcă prins în cleștele lui și nimic nu m-ar fi putut desprinde. Se reglau conturile și nu știam de ce și mai ales pentru cine? Atunci am pus întrebarea capitală, unde? Spre surprinderea mea nu am găsit calea deși m-am străduit din răsputeri. Toată voința mea era prinsă în tot compostul acesta care mă urma oriunde-aș fi dus. Eram verificat ca la carte, fără să mai existe pic de respect pentru așa zisa glorie. Am trudit fără margini să-mi fac auzite lăuntricele violoncele și alte instrumente, dar toate acestea degeaba. Eram convins că voi împușca iepurele cel mai gras, dar de fiecare dată îmi lipsea singurul și cel mai eficient lucru, curajul. Am pus imediat pe tapet ce am și ce nu; și ce ar trebui să las dacă aș vrea să-mi fac un tablou favorabil, dar m-a apucat deznădejdea din nou pentru că mă îndreptam fără să vreau către acelaș nimic.
Atunci am vrut să găsesc cheia, să-mi dau drumul din cușca cu lei fără a mai fi amenințat fără rost. Ușor de zis ca întotdeauna, dar greu de făcut. Sunt sigur că până și cel mai slab lăcătuș ar fi putut să o construiască, așa că m-am apucat cu cea mai mare viteză să-l caut. Ce simplu e să iei hotărârea, dar ce greu e să o duci mai departe.
Mă gândeam la ceasul de care ne ferim toți și munceam ca un apucat pentru a-mi recupera timpul pierdut. Nici nu mai puteam respira totul era durere, lăcătușul care până atunci mi se părea o banalitate, nu a apărut nici până acum.
Slobodeam minunea pas cu pas, dar degeaba, pentru că eu nu făceam parte din ea sau poate că nu simțeam aceasta. Atunci am pus prima cărămidă pentru a-mi construi parapetul. Era prima construcție împotriva nimicului, pe care-l simțeam că vrea să pună mâna pe mine. La fel ca și lăcătușul, nu a dat roade, el… nimicul, mă urmărea și-mi punea mereu bețe în roate.
Ruinat de toate și uitat de tot, am încercat să mă așez la locul meu, așteptând neagra sentință pentru că eu tămăduitorul sufletelor nu am găsit cheia. Slabe speranțe să te vindeci atunci când dezarmezi și te lași în voie să plutești în derivă. M-am așezat liniștit și priveam în jur toată larma și tabloul nimicniciei care cuprindea fără voia lui tot mai multe.
Deșertăciunea mă cuprinse în toată ființa mea și vroiam să mă agăț de ceva de-acuma, dar toate erau deșertăciune. Aplecat, am descoperit pentru prima oară pământul, gazda care ne dă atâta bătaie de cap. Am luat o mână de țărână și am pus-o alături de mine, eram una cu universul, făceam parte din el, îl călcam în picioare și eu nu știam.
M-am ridicat și am privit fericit către cerul albastru așteptând noaptea să-mi iau partea bine meritată de lună. Era pentru prima dată când noaptea nu mă mai speria, eram doar eu cu ea și nu știam să rezolv bine ecuația, mă străduiam din răsputeri pentru că vroiam să mă prindă pregătit.
Deja eram într-o altă lume, acel nimic se îndepărta furios de mine, deși eram conștient că el mă va păzi în continuare din umbră. Mă bucuram de lumea nouă ca un copil fără prejudecăți în privința jucăriilor. Totul lua o valoare inestimabilă în jurul meu și căpăta un alt contur. Fiecare sunet, fiecare mișcare, simțeam că erau pentru mine, pentru a-mi alina suferința de până atunci.
Descoperisem lăcătușul și baricada mă izolase de acel nimic, deșertăciunea era plecată și totul avea valoare. Am pus piciorul cu putere și m-am simțit așijderea, fără să fac nimic pentru aceasta, doar am fost clădit din propriul meu univers și nimic nu mă poate opri să mă bucur de el.