– Sunteți corespondent special al TVR, din ce an și în ce misiuni?
– Prima misiune a fost în octombrie 1998, în Kosovo, atunci când NATO a dat primul ultimatum regimului Miloșevici. Apoi au urmat: Afganistan, Iran, Turcia, Irak, Macedonia, Israel și lista poate continua; le-am enumerat numai pe acelea cu un impact puternic la public.
– Știu că CNN-ul v-a filmat și pe dumneavoastră în cadrul unui reportaj în Irak.
– Vă referiți la un material realizat de unul dintre corespondenții CNN din România, având ca subiect corespondenții de război-femei. Și, deoarece, reportajul promitea să fie extrem de interesant, cei de la CNN l-au acceptat și l-au difuzat de șase ori.
– În schimb, la noi nu prea s-au făcut cunoscute deplasările întreprinse, deși, după opinia mea, mi se pare o activitate extrem de interesantă.
– Prefer să mă promovez prin „produsul“ muncii mele, adică prin documentar sau reportaj.
– În general, în linia întâi s-a mai întâmplat să fie
femei-reporter?
– Exista câteva femei-corespondent de război. De fapt, e un cerc, un club destul de restrâns, grupul corespondenților speciali. Mereu, aceiași oameni care ne întâlnim, atunci când se petrece un eveniment de importanță istorică și cu implicații majore asupra tuturor.
– Am impresia că și dumneavoastră purtați vina că nu apăreți în ziare și nu se vorbește despre realizările deosebite pe care le aveți: de exemplu, interviul cu Yasser Arafat. În ziua de azi, modestia și seriozitatea pot părea handicapuri.
– Nu îmi place să ies în față și să fac paradă cu realizările mele. Prefer să vorbească alții despre mine. Ați amintit de interviul cu Arafat: când l-am cunoscut, nu aveam de unde să știu că va fi ultimul lui interviu. Și atunci, dar mai ales după, am conștientizat importanța momentului.
– Interviul cu Arafat a însemnat o premieră, toate posturile de televiziune preluând, în general, reportaje de la posturile străine.
– Da, e un lucru foarte important să mai ieșim pe celelalte canale internaționale de știri și cu altceva decât cu copiii străzii sau cu țiganii.
– Relatați-ne despre momentele care vi s-au părut cele mai grele. Când v-ați simțit în pericol?
– Am trăit numeroase asemenea momente: în Kosovo, în 1998, în timpul bombardamentelor NATO asupra fostei Iugoslavii, în martie 1999, apoi în Irak. Dar, niciodată nu m-am gândit să renunț.
– Cum s-a dezvăluit dorința de a fi în mijlocul evenimentelor de risc pe care le implică un război?
– Nu știu! Întotdeauna mi-am dorit să fiu corespondent de război, înainte de a izbucni conflictele din Kosovo, Afganistan sau Irak. Poate, îmi place să mă găsesc în mijlocul evenimentelor și să aflu adevărul despre ceea ce ni se întâmplă zi de zi. De fapt, acesta este și motivul pentru care am devenit mai întâi jurnalist.
– Soțul dumneavoastră este tot corespondent de presă. Cum privește el faptul că vreți să participați în linia întâi?
– A înțeles că nu pot sta deoparte de lumea dezlănțuită și nu încearcă să mă oprească.
– Dar fiul, părinții, ce părere au?
– Matei, fiul meu, a intrat și el în atmosferă și de multe ori mă roagă să-l iau cu mine. La un moment dat, chiar dorea să devină pilot pe un avion de vânătoare, iar părinții s-au obișnuit.
– Cât timp se scurge între misiunile de risc, mai bine zis, cât rezistați să stați departe?
– S-a întâmplat uneori să nu treacă nici 24 de ore, între două deplasări. Ajungeam să-mi schimb doar hainele din bagaj și să-mi iau încălțăminte adecvată. Altădată, a trecut o perioadă mai lungă, 2-3 săptămâni sau chiar 2 luni. De rezistat însă, nu rezist mult departe de adrenalină și atunci îmi creez singură ceva probleme, vreau să simt că trăiesc.
– Proiecte?
– Să-mi public cartea „Jurnal de front – copiii războiului“, să continui seria interviurilor cu oamenii care au scris istoria și au schimbat fața lumii într-un anumit moment al ei; filme documentare și multe altele. În această ordine, ar trebui să evolueze lucrurile.
– În postura de jurnalist v-ați implicat, în special, în probleme sociale și politice. Vorbiți-ne despre filmele dumneavoastră.
– În anul 2001: „Rază de speranță: Salut copiilor din România“, un film documentar despre copiii abandonați și „SOS copiii“, despre cei care trăiesc pe străzile Bucureștiului; în 1999, filme transmise de TVR1: „Iugoslavia sub presiune“, un documentar despre oamenii obișnuți din Iugoslavia și percepția lor despre situația din Kosovo, iar, în 2000, „Un an mai târziu“, tot un documentar, referitor la viața de toate zilele a două familii din Kosovo, una de etnie albaneză, cealaltă de origine sârbă, chiar după ce trupele NATO au intrat în Kosovo; de asemenea, două filme despre războiul din Irak „Rasil“ și „Iran“.
– Ce recunoaștere a meritelor ați primit până în prezent?
– În anul 2000, premiul APTR „Jean-Louis Calderon“,pentru acuratețea materialelor realizate în timpul războiului din fosta Iugoslavie, premiul Fundației „Manfred Werner“ – 2003 pentru reportajele făcute în Turcia, la începerea războiului din Irak, și Premiul Guvernului României pentru corespondențele de front din Irak.
– Vă doresc să nu vă schimbați și să rămâneți aceeași persoană serioasă, competentă și receptivă la dramele pe care le traversează, astăzi, populațiile și, în special, copiii în zonele de conflict.


„Cronica Fundațiilor“ nr.26/2005