DESCHIDEREA ÎN INTERIOR ȘI ÎNCHIDEREA ÎN EXTERIOR - la Plotin

E fascinant să simți jocul dialectic al interiorului cu exteriorul în textura fină a unei lecturi! Impozant este, de asemenea, să ai aceste lucruri în minte atunci când realizezi că e vorba de o migrațiune a ființei înspre interioritatea ei absolută. Întrebarea care rămâne este: ÎNSÃ care e direcția spre acest Centru absolut al tuturor lucrurilor care este, în cazul lui Plotin, Binele sau Unul?

Dacă vom analiza corect, vom vedea că este imposibil de indicat vreo direcție din lumea celor cu spațiu – ca să mă exprim așa. Lumea CELOR CU SPAÞIU e o lume materială ori atopia Unului, spre care migrează lumea materială, ne face să credem că nu e de găsit vreo direcție, în sensul cunoscut de noi al cuvântului „direcție”. Dar atunci cum să înțelegem mai bine cum migrează materia spre spirit? Care e dedesubtul acestei mișcări?

În fond, la Plotin nu există extreme absolute în ceea ce privește materia ci doar spiritului i se imprimă caracterul de absolut al închiderii asupra sieși. Materia, sau drumul dinspre Unu spre materie cunoaște GRADE DE PERIFERICITATE. Singur Unul nu mai cunoaște grade de centralitate pentru că este absolut.

Am putea spune că, după cum ne îndepărtăm de Unu, tot așa avem grade de absolut mai slabe însă de la un punct încolo ne lovim de absolutul celălalt, care închide cercul – și anume limita externă a lumii care, însă, nu este net demarcată deoarece chiar și materia, la Plotin, nu este decât o formă de manifestare a spiritului – mai slabă, ce-i drept, dar una de acest fel.

Disiparea spiritului în materie ia forma numită EMANAÞIE. Prin acest subterfugiu nu se știrbește cu nimic caracterul absolut al principiului prim. Da, dar nici nu se permite ca ceva din ceea ce se oglindește de la Unu spre materie, să fie pierdut în depărtări nesfârșite de întinderi de spațiu. Am impresia că totuși, așa cum este, lumea lui Plotin este una deschisă infinit nu spre exterior ci înspre interior, spre principiul nevăzut și imaterial a tot și a toate. Și așa și este.

Spre exterior lumea pare să se închidă prin acțiunea sferică a spiritului care absoarbe totul în LÃUNTRUL lui. Dimpotrivă, lumea se deschide spre interior…

Deci încă o dată – SE DESCHIDE SPRE INTERIOR.

Însă ceea ce îmi indică mie această stare de lucruri este chiar conformația sufletului individual, straturile care alcătuiesc acest suflet și care indică această stare de lucruri.

Dar nu numai din așezarea reliefată prin intermediul sufletului rezultă acestea. Rezultă și din textul plotinian, ori de câte ori face afirmații cu privire la ipostaze și rezultă din accesibilitatea internă la Unu pe care o are conștiința prin intuiția intelectuală.

Deschiderea spre interior – vrea să spună că infinitul este înăuntru căci nu vom putea spune că Unul are vreo limită care să-l bareze. În acest punct ar fi de criticat opinia lui A. Koyre care afirmă că antichitatea a conceput o lume închisă. Da, ea era închisă pe exterior dar era deschisă pe interior.

Ca un corolar am putea spune că era mai orientată către spirit.

Asta și pentru că oamenii erau mai puțini…