Dacă, în virtutea dorinței firești a naturii umane de a ierarhiza, am presupune o curbă a onorabilității literare, distinsul Umberto Eco, un cărturar autentic ale cărui preocupări acoperă atâtea domenii de cercetare – filozofie, semiotică, critică, estetică –, s-ar situa, cu siguranță, undeva către limita superioară a acesteia. Autoritatea pe care o exercită verdictele sale teoretice asupra colegilor de breaslă este aproape paralizantă, mergând până într-acolo încât inhibă, am putea spune, dorința cercetătorilor mai tineri de a investiga pe cont propriu. Cu inconștiența specifică unui intelect imatur, ei decid să își însușească postulatele acestui savant fără a se gândi, fie și în treacăt, că teoriile sale – după cum el însuși ar concede – trebuie, uneori, revizuite. Însă puțini sunt aceia care s-ar încumeta la o sarcină atât de dificilă.
Pe de altă parte, un intelectual controversat precum Vladimir Georgievich Sorokin – foarte popular scriitor și dramaturg rus – este întâmpinat cu o oarecare suspiciune atunci când se aventurează, rareori, să formuleze anumite enunțuri cu un vădit caracter teoretic. V. G. Sorokin va fi supus unei cercetări mai riguroase, sinceritatea sa etică fiind oarecum îndoielnică.
Unul dintre motivele acestei nefericite antipatii îl reprezintă, am putea considera, un roman mai vechi de-al său – cel mai aspru criticat – din pricina căruia, în anul 2002, a fost acuzat de pornografie: Goluboe Salo (Grăsimea albastră, 1999). Scriitorul prezintă în acest volum o descriere șocantă – dar fictivă! – a relațiilor homosexuale dintre Iosif Vissarionovici Stalin și Nikita Sergheevici Hrușciov. În semn de protest față de această imagine insultătoare, tinerii naționaliști ruși au distrus la Moscova mai multe exemplare ale cărții – o reacție destul de surprinzătoare și, totodată, semnificativă, deoarece ne îngăduie să presupunem că, la data respectivă (anul 2002!), influența stalinismului nu dispăruse cu totul. Caracterul așa-zis pornografic al romanului ar fi fost, credem noi, ignorat în absența mizei politice. Însă, ulterior, acuzațiile aduse împotriva scriitorului au fost totuși retrase.
De asemenea, este demn de remarcat faptul că V. G. Sorokin, deși operează într-un cadru imaginar, respectă totuși contextul istoric, situându-l pe N. S. Hrușciov ca parte activă a acestui act sexual neobișnuit, iar I. V. Stalin râmânând, bineînțeles, partea pasivă. Ceea ce rezultă este o imagine, într-adevăr, teribilă: un Stalin nemișcat și un Hrușciov care se mișcă! Dinamica lor simbolizează, am putea crede, rolul pe care l-a avut N. S. Hrușciov în calitatea sa de inițiator al procesului destalinizării, început cu anul 1956 și numit adesea „dezghețul hrușciovian”.
Așadar, cu atât mai mult ne va surprinde împrejurarea în care, pronunțându-se asupra vreunui subiect problematic, concepțiile, opiniile unor scriitori atât de diferiți precum V. G. Sorokin și U. Eco ar putea – culmea! – să coincidă. Această anomalie – dacă îi putem spune astfel – nu poate avea decât o singură explicație: ideea pe care domniile lor o aprobă trebuie, desigur, să aibă valoarea de adevăr.
Însă, în virtutea imperativelor corectitudinii academice, și noi avem dreptul să ne aplecăm privirile asupra subiectului discutat și, dacă va fi necesar, să nu acceptăm soluția pe care aceștia ne-o oferă.
Firește, cei mai conformiști dintre cititori nu vor ezita, într-o astfel de ocazie, să se situeze de partea unui savant – Umberto Eco – ale cărui concepte teoretice se revendică „de la cea mai venerabilă tradiție filosofică.” (1)
Chiar și excentricul Vladimir Georgievich Sorokin se va bucura de mai multă considerație din partea opiniei publice, pentru care – inevitabil – noi vom rămâne cea mai puțin credibilă instanță. Ne asumăm acest statut.
Așadar, care este acea chestiune dubioasă, soluționată în mod pozitiv de către cei doi scriitori, ce necesită – din punctul nostru de vedere – o reevaluare?
Obiectul cercetării noastre este tocmai vechea distincție dintre autorul empiric și autorul abstract (!) al unui text – un criteriu analitic devenit, între timp, aproape dogmatic.
Într-una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale, „Lector in fabula” (1979), Umberto Eco propune conceptele de Cititor Model și Cititor Empiric, opunându-le celor de Autor Model (sau abstract) și, desigur, Autor Empiric, insistând în mod deosebit asupra acestei delimitări. Le va relua în lucrarea „Șase plimbări prin pădurea narativă” (1994).
Cititorul Model este acea entitate sau, mai bine zis, destinatar fictiv spre care autorul empiric – scriitorul – își orientează mesajul textual, presupunând, desigur, că acesta – destinatarul – dispune de toate instrumentele, cunoștințele necesare unei înțelegeri adecvate și, astfel, decriptării sensului. Prin urmare, Autorul Model constituie la rândul lui tot o simplă reprezentare, dar una care se conturează de această dată în conștiința cititorului empiric (!), fiind, așadar, o palidă reflexie a autorului empiric, iar, uneori, nici măcar atât. Totodată, trebuie precizat faptul că autorul concret este singurul care posedă acest privilegiu de a-și conștientiza dedublarea, deoarece, pășind în spațiul narativ, el se înstrăinează cumva de eul său empiric, transformându-se, am putea spune, în acel autor model care i se adresează unui cititor model; instituind, parcă, un dialog – un fals dialog – între doi actanți virtuali.
Sintetizând, vom obține o formulă mult mai simplă: atunci când scrie un text, autorul presupune existența unui cititor-model căruia i se adresează, iar atunci când parcurge un text, cititorul își construiește, își proiectează imaginea unui autor-model – emitentul acelui mesaj. Însă aceste reprezentări, chiar dacă, uneori, includ și un anumit conținut referențial, nu corespund întru totul realității obiective.
Întrebarea spre care ne conduc aceste considerații este, deci, următoarea: În ce măsură îl putem identifica pe autorul abstract (sau Model) al unui text cu autorul concret, empiric?
Ne îngăduie o operă literară să întrezărim adevărata personalitate a scriitorului?
Și, mai mult decât atât: Oare această diferențiere – autor abstract vs. autor empiric – nu este cumva doar un tertip care, în situațiile delicate, nefavorabile, îi permite scriitorului să se refugieze, comod, în spatele unei abstracțiuni?
De fapt, cât de onorabilă ori legitimă este o astfel de înstrăinare a autorului empiric de opera sa?
Consecința directă a acestui demers bizar este aproape șocantă: s-ar părea că scriitorul îi atribuie autorului abstract – fictiv! – o intenție auctorială diferită de a sa (!), îngăduindu-i chiar să dirijeze acțiunea, cursul evenimentelor narațiunii într-o manieră pe care el nu o aprobă! Este oare cu putință un asemenea lucru?
Fără a manifesta vreun semn de incertitudine, nonconformistul V. G. Sorokin răspunde:
„«Această ruptură, această incompatibilitate dintre texte și omul care le scrie e atât de radicală, încât eu mereu am căutat organul care produce poezia, dar fără niciun rezultat.»” (2)
Considerând toate subtilitățile pe care le impune soluționarea unei atare probleme și asumându-ne riscul unei eventuale erori, ne-am aventura totuși să numim noi organul care produce poezia: creierul – deci, individul (!), nu cauzele exterioare sieși, care, deși sunt în cel mai înalt grad relevante, nu se pot transforma singure în poezie, în text.
De pildă, V. G. Sorokin însuși, scriind despre Stalin și Hrușciov – homosexuali! –, va gândi, probabil, că între el și narațiunea halucinantă ce o imaginează este o incompatibilitate, o distanță atât de mare, încât nu va putea descoperi originea ori explica măcar natura acelei forțe nebănuite care îi conduce mâna deasupra foii de hârtie și, bineînțeles, intelectul. Sorokin pare să afirme: „Acea forță – intenție – care articulează enunțurile nu se află în mine.”
La rândul său, Umberto Eco, într-un deplin acord cu opinia lui V. G. Sorokin, afirmă:
„Vă voi spune de îndată că mie de autorul empiric al unui text narativ (în realitate, al oricărui text posibil) îmi pasă foarte puțin.” (3)
Desigur, ceea ce este atât de clar pentru domniile lor nouă ne apare destul de nebulos: Care sunt acele rațiuni datorită cărora autorul empiric al unei opere devine atât de puțin semnificativ? Oare nu este el conștiința care scrie?
Analizând mai îndeaproape această chestiune, vom observa că problema cu care ne confruntăm are, de fapt, două ramificații.
Prima: Autorul empiric al unui text poate fi identificat cu acel autor-model pe care și-l reprezintă cititorul în momentul lecturii?
Răspundem: Nu. Textul, fiind un mecanism deosebit de înșelător, nu îi poate oferi cititorului indiciile necesare deconspirării autorului său.
Drept exemplu, să considerăm următorul fragment:
„Dar în lumea asta, așa cum e alcătuită ea, nu te poți izola decât cu îngăduința celor răi... Lumea asta din care îți tragi hrana este atât de abjectă, încât nu te acceptă și nu te tolerează decât cu prețul complicității... A te izola este întotdeauna a fi sperjur prin tăcere... Aștepți, cu ochii într-altă parte, să ți se trimită, în plic închis, la domiciliu, cota cuvenită. ” (4)
Încercarea de a-l interpreta izolat de restul operei, cu scopul de a descoperi anumite detalii cu privire la intențiile ori personalitatea emitentului – scriitorului –, reprezintă, fără nicio îndoială, un exercițiu dificil și poate chiar imposibil. Suprafața sa lexematică nu ne oferă un material de lucru tocmai generos. Nici nu vom putea deduce dacă opiniile exprimate în acest enunț îi aparțin autorului sau îi sunt atribuite unui personaj. Stilul poate fi indirect liber sau nu. Frazele acestea pot fi o parte a unui dialog mai extins sau doar o reflecție interioară. Se remarcă totuși terminologia oarecum rafinată, care servește un raționament complex, argumentat într-un mod destul de convingător: izolarea în fața lumii așa-zis abjecte este un act de lașitate – înseamnă „a fi sperjur prin tăcere.” Doar un idealist ar putea judeca într-o asemenea manieră. Prin urmare, deși enunțul i-ar putea aparține într-adevăr unui personaj, putem considera totuși că autorul, creionând asemenea caractere, are, deci, și anumite preocupări filozofice, chiar dacă la acest nivel ele ne apar ca fiind destul de inconsistente.
Cu toate acestea, structura de profunzime a textului, dincolo de expresia unui pesimism abrupt, nu ne dezvăluie nimic altceva – niciun angajament ideologic. Dezideratul aici ilustrat ne îndeamnă să presupunem un emitent oarecum naiv. Nu ni se deschide nicio pistă sigură către autorul empiric: Camil Petrescu. De altfel, avem de-a face, într-adevăr, cu replica unui personaj: Gelu Ruscanu.
Însă numai cercetând datele biografice ale scriitorului și, desigur, activitatea sa literară vom reuși să descoperim că ideile și temperamentul acestui personaj sunt oarecum similare cu cele ale autorului. Însuși G. Călinescu remarcă acest lucru: eroii lui Camil Petrescu, „[...] toți, sub felurite veșminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana întâi.” (5)
Mult mai dificil de soluționat va fi cel de-al doilea aspect, deoarece, în acest caz, autorul empiric este obligat de circumstanțele enunțării și, desigur, ale actului narativ, care implică abordarea unui gen textual specific – fie el romanesc, istoric sau științific –, să se proiecteze pe sine drept autor-model, suportând, deci, o anumită limitare a libertăților sale. Deseori, textul însuși, prin premisele de la care pornește, impune o logică, un stil și, desigur, coerență, care, dacă nu sunt respectate, pot compromite actul comunicării; mesajul – sensul – devenind ininteligibil.
Un atare demers ridică următoarea întrebare: Este oare îndreptățit autorul empiric să afirme că, uneori, autorul-model – o abstracțiune! – poate prelua controlul structurii narative, obligându-l, așadar, să recurgă la anumite strategii textuale străine de intenția sa?
La aceasta, V. G. Sorokin a răspuns afirmativ. Însă noi avem câteva îndoieli cu privire la o astfel de soluție – considerăm, dimpotrivă, că autorul-model nu poate deveni niciodată o instanță decizională răspunzătoare de desfășurarea evenimentelor narațiunii. Oricât de mult s-ar miza pe acest proces de disimulare, autoritatea autorului empiric este preeminentă. Totodată, trebuie remarcat faptul – deloc neglijabil! – că însăși sintagma de „autor-model” nu desemnează o entitate conștientă, independentă, care ar sălășlui undeva, ascunsă în conștiința scriitorului, ci reprezintă tot o strategie textuală, o ipoteză interpretativă – proiecție în parte a cititorului empiric, dar și a autorului empiric. Iar un astfel de artificiu nu se poate interpune între scriitor și opera sa, după cum nu poate interveni nici în procesul narativ.
Niciodată nu se va nega libertatea autorului de a imagina și scrie ceea ce vrea, în maniera în care vrea, dar această libertate nu se va extinde până într-acolo încât să i se permită să se justifice, în situațiile dificile, că a scris ceea ce nu a dorit ori ce nu a gândit. Totuși, să nu uităm că însuși actul de a scrie reprezintă un exercițiu conștient, intențional și, prin urmare, implică o anumită răspundere pe care autorul trebuie să și-o asume.


Note:

1. Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Ed. Științifică, București, 1982, pag. 17
2. Vladimir Sorokin, Dimineața lunetistului, prefață de Mihail și Alexandru Vakulovski, Ed. Paralela 45, Pitești, 2004, pag. 6
3. Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea narativă, Ed. Pontica, Constanța, 1997, pag. 18
4. Jocul ielelor, Camil Petrescu, Editura Minerva, București, 1976, Pag. 80-81
5. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent; Romancierii – 1920-1930; Ed. Cartea Românească, 1998, pag. 57.