agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-01-12 | [This text should be read in romana] |
Cu Familia Tót am făcut cunoștință într-o vineri seară. Și-a fost frumos. Nu pentru că astrele s-ar fi aliniat sau pentru că vinerea, fiind ziua lui Venus, e musai să fie frumos. Am făcut cunoștință cu punerea-n scenă a textului lui Örkény Istvan pentru că niște oameni s-au gândit să ofere acest prilej. Mă refer, firește, la întreaga echipă, și nu doar la cei vizibili: actorii, regizorul László Bocsárdi și ceilalți coborâți pe scena sălii mici a TNC Marin Sorescu, pentru aplauzele de după finalul premierei.
Printre aceștia, care au ales să prezinte o versiune umanizată a poveștii, centrată pe individ, iar nu pe contextul social (mereu prezent însă, fie prin sugestie, fie prin punctare recurentă), s-au numărat câțiva a căror muncă deja o cunoșteam. De la care am avut deci așteptări legitime. Nu mi-au fost trădate, deși termen de comparație nu am, fiind prima reprezentație a acestui spectacol pe care o vedeam și nevăzând nicio altă punere în scenă, realizată de altcinvea (de pildă, cea a lui Victor Ioan Frunză). Dar știți cum este: în anumite cazuri comparaison n’est pas raison și prima impresie chiar contează. Mă refer la impresia estetică. Pentru că așteptările mele au fost de ordin estetic. Celelalte aspecte le consider subsidiare. Cine vrea teatru angajat, axat pe mesajul social sau teatru filozofard sau teatru tezist sau teatru care să problematizeze doar pentru că e bine sau la modă s-o facă, în detrimentul efectului estetic și al captării, la acest nivel, a spectatorului, cred că poate să nici nu se ducă la spectacolul acesta. Să se ducă la acest spectacol oricine are deschidere față de o viziune ce implică finețea structurii, țesătura atentă, sugestie, subtilitate și detaliul prin care e spus nu doar augmentativul, ci, uneori, chiar tot. Și va afla ceva despre a răbda, despre angoasă, despre despotismul lipsei de libertate acolo unde ar trebui să se manifeste cel mai viu, despre importanța circumstanțelor și granița dintre bine și rău, dintre dragoste și ură, despre nebunie, generalizată ca un morb și particularizată în diverse chipuri. Povestea Familiei Tót, cuprinsă-ntr-un text cu mult subtext, este povestită într-o limbă română foarte plastică și limpede, grație traducerii realizate, cu ochiul său de poetă, de către Crista Bilciu, totodată și asistentă de regie. O poveste a unor oameni obișnuiți aflați, fără voia lor, într-un context neobișnuit: revoluția împotriva comunismului și vizita prilejuită de concediul maiorului, comandantul fiului familiei. Acasă la Familia Tót e un spațiu și rece, și primitor. Spun acasă, pentru că s-a avut eleganta și simpla idee să nu se monteze pe o scenă prea mare și o parte dintre personaje să-și facă intrările și ieșirile printre spectatori, fără a forța însă interacțiunea cu ei. Apoi spun rece pentru că decorul, conceput de Bartha Jószef, este, mai ales în primele scene, minimalist, cum îi șade bine unui potențator. Rece și datorită mecanicizării, dezumanizării punctate inclusiv prin simbolistica din instrumentele metalice, greoaie, în jurul cărora gravitează multe secvențe. Rece și din cauza prezenței continue a unei absențe, cea a fiului aflat departe, la luptă, personaj pentru care părinții – domnul Tót (Valer Dellakeza) și soția Mariska (Mirela Cioabă) – și sora – Agika (Iulia Colan) – vor face tot ce urmează. Vor suporta. În sens existențialist, psihanalizabil chiar. Vor răbda. Se vor umili. Vor spera. O asemenea sugestie a prezenței fiului fizic absent, dorul din ea, îngrijorarea, speranța salvării, teama, disponibilitatea de a fi expus de dragul celui aflat departe, toate acestea, dacă le permiți să se-așeze și-n tine, pot da fiori. Căci este vorba, cred, despre empatizare între indivizi. Spațiu primitor acasă la Familia Tót, spuneam. Sau vorba cuiva care a trecut pe acolo, „adevărată insulă a păcii”. Peisaj rural, liniște, mirosuri de cele mai multe ori plăcute. Motive suficiente pentru ca maiorul (Sorin Leoveanu) să fie dispus să petreacă și el două săptămâni acolo, cu traumele sale cu tot, cu boala sa de nervi cu tot, pentru a se reface. Să fie prezent. Pentru că, vorba lui, „cel mai important lucru în lume e prezența”. Acum mai depinde și de cum o concepem. Sau simțim. Și se simte densitatea prezenței, și grație densității suportului fizic - spațiul dens, conceput pe înalt. Unele aparteuri au loc, de pildă, undeva sus, de unde și întărirea sensului a ceea ce se rostește acolo, căci delimitarea devine mai clară. Delimitările dintre contrarii care se presupun, ca-n orice dihotomie, e oricum prezentă cap-coadă. Pentru densitatea fizică a decorului va trebui așteptat finalul. Să așteptăm, zic. Prezenți, pe cât posibil, pe durata celor cam 3 ore, cu pauză. Și cât așteptăm, povestea se derulează ușurel, mocnit. Ca jarul pe farfuria din care e invitată mârțoaga să guște. Să se refacă. Asta face ca răceala despre care spuneam – spuneți-i, mai bine, economie de mijloace, precizie a folosirii lor, pe principiul respectării utilității estetice, astfel că proiecțiile, de pildă, de al căror montaj este responsabil Csíki Csaba, au avut rost, ținând loc de ceea ce nu putea fi adus fizic pe scenă (un peisaj de munte, un autobuz, o pânză de stele sau o pânză de focuri ale rășinarilor, noaptea) – să se transforme, pe nesimțite, în căldura pe care ți-o poate transmite un cămin. Cu toate disfuncționalitățile fiecăruia dintre cei ce fac parte din el. Dar căldura se datorează și progresiei textului și a felului în care este pus în act. Pe alocuri, secvențialitatea este aidoma unei sume de scrisori de tipul celor pe care poștașul-povestitor (Nicolae Poghirc) le aduce și le trimite, cu care se joacă, pe care le-ncurcă sau le-mpiedică să ajungă, dintr-un motiv aperent simplu: numerele pare-s de preferat și 4 (mama, tatăl, fiul, fiica) e deci de preferat lui 3. Alegerea lui Poghirc pentru acest rol îmi pare inspirată măcar pentru că statura, chipul, timbrul și dicția sa pot aminti (pentru mine au făcut-o) de greierașul din Pinocchio. O conștiință care îndrumă, chiar dacă, în cazul spectacolului de față, măsluind, de fapt. Conștiința alterată, deși cu bune intenții. Sau poate alterată chiar de ele. Păstrând ordinea intrării în scenă, după monologul poștașului, apar domnul și doamna Tót și fiica lor. Cuplul Mirela Cioabă-Iulia Colan îl descoperisem în Neînțelegerea după Albert Camus, pusă-n scenă de către Vlad Drăgulescu. Așa că știam că poate-ntreține complicitatea aceea care sporește energia expresivității. Cât despre domnul Tót, nu știu dacă ar fi fost vreo alternativă la fel de adecvată precum alegerea lui Valer Dellakeza. De la chipul bonom până la suflu, inclusiv fizic, de la energia – că tot am pomenit termenul – de tip zahăr lent pe care o transmite chiar și atunci când privirea îi este ascunsă, la cererea maiorului, sub chipiul pompier-șef până la energia frenetică, de tip zahăr rapid, dintr-o anumită secvență petrecută la psihiatrul Cipriani (Valentin Mihali), de la cum te face să-ți vină să-i plângi de milă până la cum te face râzi copios (sarcină grea, dat fiind fundalul apăsător), adică, de fapt, să îl înțelegi. Pentru că amintisem și de complicitate, trebuie spus că acea complicitate dintre Valer Dellakeza și Sorin Leoveanu pe care o observasem în Caligula (amintiți-vă de acel „Frumoaso!” pe care Caligula i-l replică patricianului) în piesa aceasta capătă adâncimea specifică relației de victimă-agresor în care rolurile, ca-ntr-o veritabilă patologie, se inversează. Și totul crește-n intensitate și-n straturi. O ceapă pentru care casa familiei Tót devine neîncăpătoare. Așa neîncăpătoare încât momentul de apropiere reală și curată dintre cei doi, lipsită de amenințare latentă, de spaimă, de teroare, se petrece nu spun unde, pentru că locul este esențial. Indicii: e un moment tandru, comic, firesc în pofida nefirescului din care se hrănește și implică miros, limba latină și cântec. Trei și cu maiorul patru, cum spuneam. Maiorul victimă a unui context (macro) și agresor într-un altul (micro, universul familiei Tót), dar care devine întrucâtva locțiitorul fiului familiei, pentru a termina în chip de victimă. Iar maiorul în jurul căruia familia aceasta își va rearanja viața de zi cu, în cele mai mici detalii ale sale – deci până la urmă destinul – își face intrarea zgomotos, prin contrast cu liniștea căminului. Cam ca un motor grație căruia poți mișca povestea, pentru a o putea transforma în replică a ceea ce se întâmplă la nivel macro. Cu zoom pe micro, pentru că acela este nivelul bazal, nivelul unde oamenii pot deveni solidari. Aici stă subtilitatea alegerii făcute de regizorul artistic, care optează pentru un „cum” concentrat în jurul particularului, pentru a face să fie întrezărit generalul, care refuză un „cum” ostentativ și sforăitor în care reflectorul să fie pus exclusiv sau în mare parte pe general, pe macro, pe ce se-ntâmplă la nivel social. Denunțarea răului colectiv se face dând acest zoom pe cazul individual, căci acest spectacol nu ține lecții, nu face propagandă, nu vrea exces, deși este și despre dreptul de rezistență la opresiune. Spectacolul acesta arată anumiți oameni, cu carne și chip. Și e tensiune. Cu gestionarea ei cu tot. Cu reglaj. Static doar decorul. Și nici el mereu. Ca atunci când stă să se-ntâmple climaxul răului celui mare, când celelalte rele deja s-au produs. Esența lui ce se poate-ntâmpla când la nivel social oamenii nu mai sunt lăsați liberi e adusă acasă la familia Tót și demascată în toată urâțenia și durerea sa autistă și abrutizantă. Lucrurile, odată sosit maiorul, sunt date deci peste cap. Dar, și aici devine și mai intrigant, nu are loc nicio bruscare evidentă, în afară de clătinarea poate prea clătinată a maiorului, la intrarea sa pe scenă. Toate încep să se-ntâmple cu încetinitorul, oră cu oră, zi de zi, gest cu gest. Și mai ales noapte de noapte. Iar toate acestea sugerează și ele ceva. Dincolo însă de intelectualizări, cred că fragmentarea și lentoarea și precizia, până și atunci când lucrurile sunt foarte agitate, sunt exprimate deloc suprinzător, în cazul maiorului. De la Sorin Leoveanu, după ce ai văzut Caligula, te aștepți la asta, cu riscul să-ți pară că face același lucru ca și acolo, mai ales că, până la un punct, maiorul și Caligula seamănă, structural. Tot de scindare este vorba, tot de dedublare, tot de extreme și contradicții. Din fericire, se văd diferențele de grad și cele de natură: Sorin Leoveanu reușește să te facă să vezi că maiorul nu-i pierdut de tot, că nu-i abrutizat fără întoarcere. Până la urmă, să te facă să speri că și el s-ar putea salva. Noapte de noapte, vă amintiți? Noaptea se-ntâmplă drama. Fuga într-o ocupație – car to na rea, făcutul de cutii -, aproape fenomenologică, menținerea minții departe de gând. Pentru fiecare din motive diferite. De aici nuanțele și pânza. Pentru familie, din nevoia de a face pe plac, din nevoia conformării, în speranța că astfel își poate ajuta fiul. De atât de departe încât sunt toți trei dispuși la orice, până și să-l placă realmente pe maior, precum pare să fie uneori cazul Agikăi. Când intensitatea și densitatea cresc, umanul se mașinalizează: scena se umple cu mașina de tăiat carton, instrument de aparentă joacă, dar, de fapt, de tortură, în special pentru domnul Tót. Progresie lentă, spuneam. Constantă. Apăsătoare. Sau politica pașilor mici, și nu din prudență. Pașii mici deveniți rutină paralelă. La nivel de efect, te simți în capcană. Una în care nu te zbați ca să ieși, ci mai degrabă ronțăi din cașcaval, atât cât mai e. Descoperi că totul apasă. Iar asta e bine. Căci dincolo de umorul absurd din anumite dialoguri, de gestica politicoasă ori exasperată, o dramă, pentru a nu deveni patetică în sens peiorativ, nu poate fi spusă decât cu inserții comice. Dinamica acumulării-n pași mici și constanți este întreruptă de intervențiile poștașului sau de cele ale vecinei măr-inimoase și carnal inimoase (văduva de moravuri ușoare jucată de Gabriela Baciu), de unele stridențe ale Iuliei Colan, care par astfel mai ales pentru că nu doar la nivel de expresie, ci și la nivel fizic (atât per se, cât și-n mișcare), este, prin simpla prezență, foarte sugestivă și complexă sau de scena – un soi de intermezzo - încercării de a-l face „bine” pe domnul Tót apelând la un medic specialist. Ceea ce se dovedește inutil. Cu ocazia aceasta însă salut folosirea copilului Flavius Glăvan pentru a-l întruchipa pe doctorul Eggen Berger Alfred, și el un caz. În toată această vâltoare în care liniștea cea „binefăcătoare”, „binecuvântată” este invocată, căutată, scăpată printre degete, regăsită incidental și doar la nivel exterior, nu și-n adâncul ființei, sunt strecurate și judecățile de valoare, fiind condamnate, chiar sarcastic, convențiile și realitățile. Un singur exemplu? Proprietarul sacalei (Cătălin Băicuș), ditai doctor în drept. Și nu-i nevoie să fie de fapt curățat wc-ul. Să fi fost acumularea, punctată de muzica fie nostalgic-melancolică, fie crsitalin-inocentă, să fi fost toate celelalte mici lucruri care fac carnea unui spectacol, cert e că realizezi cât de mult ai empatizat cu fenomenul de codependență care-i leagă pe maior și familie (chiar în sens clinic, ar putea spune un psihocritic). Îți dai seama că ai intrat și tu-n el. Mai ales când are loc despărțirea temporară de maior. Simți golul de după, deși te-ai obișnuit cu răul subtil și insinuant. Gol, și nu ușurare. Ar fi vrut el, domnul Tót, să fie o ușurare, să fi scăpat, să se întindă și el ca omul, numai că maiorul reapare. Nu mă psihanalizați, vă rog, dar eu una m-am bucurat pentru asta. Și lucrurile scapă iar de sub control. Până la răsturnare... Aici punctele de suspensie țin loc de „veți vedea dumneavoastră”. Trebuie să țină loc. Nu doresc în ruptul capului să dau din casă finalul, să ajung să povestesc povestea în locul povestitorilor ei îndreptățiți. Eu trebuie să rămân în metapiesă, ca-n metatext. Despre final pot însă să spun că are o carnație specială, pentru că vine după un tempo în care liniștea incidentală structurează. Și mai are și-o forță cum nu mai simțisem de mult. Mă refer la impactul - în primă fază vizual - al albului mult, și el o culoare de doliu, ca și negrul pânzelor ce ascund și arată. Și mă mai gândesc și la efectul de-nghesuială (când statică, când dinamică) și totodată de diluare a spațiului. Cam ca-n Scaunele lui Ionesco. Tot o chestiune de prezență. Să ai loc să respiri. Să rămâi sub apăsare, dar fără să fii sufocat. Să ai prilejuri pentru explozii mici, care o preîntâmpină pe cea care ar duce la iremediabil. Și ar mai fi. Ar mai fi scena cu parohul (Eugen Titu), poate cam ieșită din contur, cu ceva decibeli ce-ar fi putut lipsi, dar care, dincolo de astea, și-a făcut treaba. Să ne anunțe, recapitulativ, că riscul abrutizării ne paște pe toți, până și pe cei aflați mai de(n)s în contact cu spriritualitatea. Putem să mai rămânem? Permeabili, vii, sfidători, revoltați? Să rezistăm răului? Putem să-i arătăm împăratului fundul – nostru - gol, urmând exemplul domnului Tót de pe când era mai tânăr? Până unde suntem dispuși să mergem? Să ne bucurăm mai putem? Gaudeamus, igitur, vorba cântecului. Să ne bucurăm că ne mai ducem la teatru. La spectacole ca acesta, care nu insistă pe tipologii, ci pe omul din personaj. Și o face tulburător. Care exprimă abstractul prin concretul cel mai concret. Cam ca-n poezie deseori. Spectacol în care metafora, sunetul și culoarea, inclusiv cea din costumele create de către Bajkó Banka-Aliz, împreună cu mirosurile (în special cele înecăcioase, sufocante), umbrele și tăcerea, nu și-au propus să ia de piept și să scuture. Ci să ia de mână și să te țină prezent, pe măsură ce sapă în tine. Nu despre explicarea cauzei este vorba, ci despre dezvăluirea efectului. Cu răbdarea unui disperat. Molcom chiar. Așa, cam ca doamna Tót, cu asperități cu tot. Așa, cam ca o „liniște întunecată și moale ca o catifea neagră”, cum a ținut minte Agika. Poate că ținem minte măcar cînd ne zărim în oglinzile pe care domnul Bocsárdi le folosește și de astă dată, la propriu, să căutăm. Să ne întrebăm dacă nu cumva răul și binele, albul și negrul, indiferent de nivelul la care se manifestă, sunt ale tuturor și ale fiecăruia. Că mult prea uman e, poate, de preferat lui uman. Textul a fost publicat în Revista TNCMS Spectactor nr. (2)/2013 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy