Urma să devină modern, socialist. Bucureștiul a avut parte de această experiență. Despre urmele vizibile și astăzi preocupă soarta Bucureștiului, exact ceea ce mi se întâmplă mie în ultima vreme, inevitabile devin întrebările de genul: ce ar fi fost dacă? Dacă dictatura roșie în anii '50 nu ar fi sufocat orașul cu o centură de locuințe prefabricate, monumentale în urâțenia lor. Atunci se ridicau cartierele muncitorești, necesare pentru atât de râvnitul salt spre viitorul industrializat, ca și pentru edificarea omului nou, socialist, vitregit de individualitate și tradiții.

Pentru fiii și fiicele de țărani, mutați în pustietatea estetică și socială, locuințele cu apă curentă și electricitate reprezentau o îmbunătățire a condițiilor de viață. Dar obligatoriu mutate la bloc au fost și persoanele ale căror case fuseseră demolate tocmai ca să facă loc noilor cartiere. Experiența lor a fost mai degrabă traumatizantă. Așa a apărut acel inel în jurul centrului, cu blocuri ridicate, acolo unde înainte își aveau casele, grădinile și micile magazine târgoveții și meșteșugarii. Avea loc o grotescă deformare a spațiului urban. Astăzi se regăsesc acolo înșiruite blocuri uriașe, precum zidurile unui canal prin care este redirecționată circulația.

Multe din noile cartiere au fost ridicate pe câmpuri pusti, dar și în locul gospodăriilor țărănești și ale satelor, sacrificate practic. Cartierul Titan, de exemplu, se întinde pe două foste sate distincte: Dudești, unde populația era majoritar formată din țărani ortodocși, și Cioplea, locuită preponderent de catolici bulgari. Aceștia se retrăseseră din calea otomanilor, traversând Dunărea înghețată și stabilindu-se aici. Erau faimoși pentru grădinile lor de zarzavaturi și pentru bivoli, iar în fiecare dimineață porneau cu brânza de bivol și legume spre oraș.

Dovada existenței lor aici se regăsește în cimitirul romano-catolic Cioplea. Crucile albe sunt înrămate de blocuri de beton. Un cimitir ascuns privirii. Un cimitir sătesc fără sat. Existența lui este trădată de poziția din vârful unui deal. Viii și morții sunt acolo vecini, dar numai cei dintâi trebuie să se teamă. De la ferestrele bucătăriilor, ei văd mereu ce viitor îi așteaptă.

Totuși, aici morții au fost cruțați. Într-un alt cartier, însă, mormintele au fost mutate. În 1986, vechea zonă rurală a cartierului Crângași a fost distrusă la ordinul lui Ceaușescu: 400 de case, două școli, o biserică și un cimitir. Atunci rudele celor înhumați acolo au aflat că trebuie să mute, în foarte scurt timp, rămâșițele pământești. Mormintele au fost deschise toate în același timp, 11.000 de trupuri au fost exhumate, pornindu-se o colosală profanare.

Pentru că cimitirul funcționase încă până curând, mirosul corpurilor intrate în putrefacție era insuportabil. Familiile au primit câte un coșciug, morții și-au schimbat domiciliul. Camion după camion au fost transportați la marginea orașului, unde au fost pentru a doua oară înmormântați, pe un câmp viran. Ulterior s-a împrejmuit terenul, s-au pavat alei și s-au plantat pomi. Apărea astfel un cimitir nou, fără sat, pentru morții din exil.

Vechiul cimitir a fost inundat, zona este acum transformată într-un lac uriaș fără rost, cu malurile părăginite. Pe fundul lacului au rămas fundamentele unei vechi așezări. Morții nu au protestat, întocmai ca și cei vii, care căzuseră de mult într-un fatalism letargic, stăpâniți fiind de teamă.

Până aici totul ar mai fi poate de ințeles. S-ar putea argumenta că fiecare oraș trebuie să evolueze și că dezvoltarea presupune sacrificii. Există destule exemple de politică urbană făcută în grabă, nocivă, incompetentă, atât în est, cât și în vest. Și nici nu vreau sa ascund că Bucureștiul are șarm și că mai există minunate cartiere ascunse. Ascunse pentru că se află în umbra blocurilor ridicate tocmai pentru a le face invizibile.

În spatele complexelor de locuit din comunism se ascunde deseori o viață nebănuită, se poate respira în voie, se trăiește tihnit, pe străzi cu mulți copaci se regăsesc vile și căsuțe. Pisicile se plimbă de colo-colo. Există unghiuri din care nu se vede niciun bloc și ai senzația că te afli în alt oraș. Și totuși, multe dintre aceste străduțe idilice se termină exact în spatele blocurilor.

Bucureștiul este un muzeu în aer liber pentru arhitectura de la sfârșit de secol XIX, început de secol XX. Întâlnești la tot pasul clădiri în stil neoclasicist, neoromânesc, Art Nouveau, Art Deco, case inspirate de cubism, pe străduțe liniștite sau pe bulevarde intens circulate. Cu atât mai pregnantă devine întrebarea, ce ar fi fost dacă demența cuplului Ceaușescu - doi inculți în blană de dictatori - nu ar fi atins și centrul orașului. Bucureștiul este într-adevăr un oraș rănit, traumatizat, pentru că i-au fost devastate inima urbană și vechea lui înfățișare.

Pentru a face loc celei de-a doua clădiri din lume, ca mărime, Casa Poporului, înălțată singuratic pe un deal, și pentru noile blocuri destinate nomenclaturii comuniste, au fost distruse alte două cartiere: Uranus și Mihai Vodă. Oamenii au primit ordinul de evacuare și și-au părăsit locuințele, aflate de generații întregi în proprietatea familiei. Bisericile au fost translatate sau demolate. Buldozerele lăsau în urmă mormane de moloz după un adevărat măcel.

Acolo unde astăzi se întinde un maidan, mai există fragmente de străzi sau ruine. Unii bucureșteni își recunosc, într-un spațiu imaginar, vechile străzi, casa părintească, grădina în care s-au jucat, când erau mici. Întind mâna și indică un punct spunând: "Acolo am copilărit eu".

Astfel a fost agresat acest oraș, care a pierdut nu doar o parte importantă din substanța lui istorică, ci și a memoriei sale. Astfel de fisuri și rupturi dureroase marchează biografia multor bucureșteni. Dar agresiunile nu au dispărut nici după schimbarea regimului. Azi este vorba despre indiferență, incompetență, corupție, relații de proprietate neclarificate sau speculații.

Politicienii au lăsat orașul de izbeliște, după cum de multe ori au procedat și cu poporul, ocupați fiind de propria afirmare, să mintă sau să se îmbogățească. În multe locuri, Bucureștiul este neglijat și dărăpănat. Zone întregi aduc a mahalale, porțiuni de străzi sunt pline cu dărâmături precum vechea Cale a Moșilor sau bucăți din Calea Rahovei, încărcată de istorie, pentru a da doar două exemple. Case, care în altă parte ar fi obligatoriu protejate, s-au pierdut pe vecie sau mai au doar foarte puțin timp pentru a fi salvate. Se construiește ieftin, sălbatic și îngrozitor, deseori în mijlocul unor zone cu valoare istorică.

E greu de afirmat cu certitudine dacă Bucureștiul - cândva un oraș-grădină relaxat, oarecum provincial - este frumos sau urât. Dar e un oraș special datorită amestecului, contrastului, ambivalenței, discrepanțelor dintre zonele comuniste și cele originale, distruse sau păstrate.

Ca în vremurile totalitarismului, orașul este pe punctul de a se transforma în fantomă, în anumite zone. Durerile-fantomă sunt tot mai acut resimțite.

P.S. Din păcate nu sunt sigur că acest proces poate fi oprit, că Bucureștiul poate fi salvat...