Povești romârcane nemuritoare

…Și după ce m-am luptat sa le car până aici, constat că nu mă ajută cu absolut nimic în criza de tată stressat prin care trec. Mai bine aduceam leuștean, cimbru și vegeta, articole care lipsesc cu desăvârșire de pe piața SUA și țărilor NAFTA. Sau niște telemea de Sibiu, să moară de poftă toți prietenii mei români de aici și toți vecinii americani pe care i-aș fi invitat la o degustare mioritică. Dar așa, cărți...

Și încă de povești... nici o afacere. Greuceanu de Petre Ispirescu, Făt-Frumos din Lacrimă de Eminescu, poveștile lui Slavici cu Păcală și evident, Ion Creangă. Mizam mai ales pe acesta din urmă: să vezi cum o să se mai roage Ingrid de mine, seară de seară, să-i citesc poveștile lui Creangă. O să înțeleagă ea și cei șapte ani ai ei de-acasă, trei românești și aproape patru anglo-saxoni, că avem și noi valorile noastre autentice în industria distracțiilor. Păi moșu și baba la gura sobei, iarna, spuneau ancestral povești, înainte chiar de nașterea lui Columb, descoperitorul lumii noi în care trăim acum. Iar Disneyland nu este decât o extrapolare a universului struțo-cămilei din „Istoria Ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir. Dacă l-ar fi lăsat turcii, înjgheba un fel de Dracula parc la margine de Vaslui, fără doar și poate.

Povești clasice românești... Ah, abia așteptam să-mi văd copilul cum aruncă DVD-iurile cu Sponge Bob și Powerful Girls, cum înghesuie înapoi în debara posterurile cu Barbie și cum vâră în coșul de gunoi toate revistele cu dinozauri roz, elefanți zburători și broaște țestoase Ninja. De acestea din urmă mai ales, tare s-ar mai fi minunat „Peștaloțiu – pedagogul cel de școală nouă” gata să folosească metoda intuitivă pentru a ridica nivelul intelectual și educațional al copiilor ținuți bine din scurt de lanțul slăbiciunilor.

Prima încercare a fost „Punguța cu doi bani”. Îmi aduc și acum aminte cum am primit de un moș Gerilă (de-ale ateismului...) pe vremea grădiniței, o cărticică minusculă din seria „Traista cu povești” cu coperta colorată în care moșul ținea în brațe un cocoș zâmbitor, iar în fundal se zăreau cirezi necooperativizate și grămezi de bani, cocoșei, fără aprobări legale. Și dacă pe mine m-a încântat atât de mult povestea aceasta nemuritoare în frumusețea moralei ei, și dacă generații întregi de copii au crescut înțelegând din ea cum lăcomia este pedepsită și binele triumfă, de ce nu ar avea același efect și asupra fetiței mele de șase ani și șase luni, vârsta de aur pentru o poveste de aur?

A venit ora de culcare. Las de-o parte ultimul atac sinucigaș din Orientul Mijlociu și lungul e-mail primit de la Conferința de care aparțin și anunț cu hotărâre: „Povestea de culcareeee; cine ajunge într-un minut în pat are dreptul și la începutul poveștii de mâine searăăăă!”. Evident că îmi iau și cartea lui Creangă cu mine, să fiu cât mai autentic. Ba încerc să imit și vocea lui Octavian Cotescu, citind copiilor cu accent moale molcom moldav.

- Era odat-o babă și un moșneag...
- Stop – mă și întrerupe Ingrid – what’s mean „moșneag”?
- Păi moș, adică un om în vârstă, an old men. Și să știi că primesc întrebări numai în limba română. Baba avea o găină și moșneagul un cucoș.
- Ce drăguț. Aveau și ei pets.
- Cum adică?
- În loc de câine sau pisică, nu-i asa?
- Da, așa este. Deci, gaina babei se oua.. și continui cu povestea. ... Bate și tu cocoșul tău să facă ouă...
- Ah ce rău e baba ăsta! Ar trebui anunțată poliția.
- În primul rând se spune „ce rea este”, pentru că este de genul feminin. Cât despre poliție... mai bine să continuăm...

Și uite așa am fost întrerupt din cinci în cinci cuvinte pentru că nu doar limbajul secolului XIX era inaccesibil copilului obișnuit să vorbească romârcana, limba românilor aflați în America la prima și a doua generație, dar și universul contextual. Punguță cu bani, boier, vizitiu, hazna cu galbeni, cuptiorul plin cu jăratec astupat cu o lespede... M-au trecut toate transpirațiile. Și vedeam cum din minut în minut entuziasmul copilului pentru basme clasice se diminuează până la apariția fazei REM a ochilor care se mișcă sub pleoape, semn de somn adânc. Este bine și asa pentru că măcar acest scop a fost atins, cel de somnifer. Dar ce mă fac mâine?

Și mâine a sosit și m-am frământat toată ziua gândindu-mă la o soluție onorabilă pentru povestea de culcare. Dacă așa stau lucrurile cu banala Punguță, ce să priceapă copilul din conflictul soacrei cu trei nurori, din paranormalul Stan Pățitul sau din diavoleniile lui Ivan Turbincă. Doar sunt tată creștin. Iar pe de altă parte arhaismele, regionalismele și zicătorile lui Creangă îmi dau chiar mie bătaie de cap dară-mi-te unui copil crescut între două computere și aparate multimedia pe care le mânuiește și acasă și la școală cu o dexteritate pe care o invidiez din ce în ce mai mult. Ghiorlan, gotcă, hăbăuc, jitar, letcă, mehenghi, mijoarca, panaghii, posmag, rohatcă... iar dicționarul l-am lăsat în România. Parcă sunau mai daco-roman urechilor mele că doar nu pecenegii și cumanii s-au infiltrat pe malurile Ozanei. Să îl las pe Creangă și să încerc altceva.

M-am decis și să modernizez puțin suprastructura, lăsând intact scheletul de bază și morala finala. Seara am atacat „Fata moșului și fata babei” iar Ingrid, fără absolut nici o urmă de bucurie, a acceptat să fie culcată, cu ochii pe jumătate închiși, simbolul dezolării într-o lume ciudată pentru ea, aflată între două culturi. Dar se înviorează brusc pentru că:

A fost odată ca niciodată o familie cu probleme, precum familia lui Megan. Tata și mama se certau tot timpul din cauza banilor și din cauza dezordinii din casă iar pentru că erau la a doua căsătorie, fiecare ținea partea fetei lui. Iar cele două fete erau diametral opuse. Christina era liniștită, se ducea la școală cu plăcere și acasă era prima care să își aranjeze camera, să ude florile și să ducă gunoiul miercuri dimineața în fața garajului. Mânca lapte de soia cu plăcere și niciodată nu ar fi lăsat nememorizat versetul săptămânal din Biblie.

Izabela însă, era mai rea decât regina aceea din Biblie. Temperament coleric, toată ziua cu ochii în televizor sau pe computer jucând jocuri idioate. Camera ei arăta întotdeauna ca și cum ar fi trecut un tornado din Oklahoma pe acolo. Se ruja din oră în ora dar în schimb nu-și făcea duș decât atunci când o certa tata. Erau lenea și răutatea împreună în aceeași persoană. Într-o zi, nemaisuportând dezordinea, cearta și stressul credit cardurilor folosite de Izabela și mama ei, pe care tatăl Christinei trebuia să le plătească, el i-a spus așa:

Christina, draga mea fiică. Iată că eu o să mă duc în curând la azilul de bătrâni pentru că nu mai suport nepotrivirea asta de caracter. Iar pe tine o să te trimit la internatul colegiului Uniunii. Dar să ai grijă cum te porți pe drum și acolo. Să fii politicoasă și gata să ajuți pe oricine iar Dumnezeu te va ajuta să termini cu bine și să ai o carieră frumoasă....

Și așa mai departe, am turuit, spre încântarea lui Ingrid care nu numai că nu a mai adormit, dar toată seara s-a rugat de mine să-i mai spun. Eram foate mândru de modalitatea aceasta patentată de mine pentru a o face pe Ingrid mai sensibilă față de poveștile copilăriei în care ea poate să intervină activ în „menu”. Mă bucuram că am reușit să mai atenuez din atracția fatală a imaginii video, a informației virtuale, în detrimentul contactului nemjlocit dintre paginile unei cărți și imaginația ei la lucru. Dar ieri am avut o senzație stranie atunci când, spunându-i ceva din viața lui Isus, am constatat cum copilul a asimilat jocul nostru de-a modernizatul poveștilor, mai mult decât aș fi bănuit.

A venit și vineri seara, ora de culcare la început de Sabat. Am luat Biblia și i-am citit Luca 7,1.2 – ”După ce a sfâșit de rostit toate aceste cuvântări înaintea norodului care-L asculta, Isus a intrat în Capernaum. Un sutaș avea un rob la care ținea foarte mult și care...”
- Hei, nu așa! mi-a strigat „audiența” care se foia cu neliniște vădită.
- Ba da, așa scrie.
- Ba nu așa se spune. Așa nu este „fun”.
- Dar cum?
- Cum ai spus cu Christina și Izabela, știi tu cum, hai te rog...
- Ingrid, dar aceea era o poveste închipuită. Acum este vorba de una adevărată. Una specială pentru Sabat.
- Dar nu înțeleg „meaningul”, imi reproșă pleonastic copilul. Norod, cine este ăsta? Și rob... și nu mai spui ca aseară...

Cum să ies din încurcătură? Vreau să fiu consecvent cu ea dar și consecvent cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, cartea educativă prin excelență. Altfel „Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina” va deveni „Pilda investitorului care a câștigat cu o afacere ultraprofitabilă”, „Pilda fiului rispitor” va fi „Pilda rockerului care și-a șters tatuajul cu laser” iar vindecarea îndrăcitului o să ajungă pentru copiii noștri „Operația reușită, pe creier, cu mijloace neconvenționale, a unui subiect bolnav de schizofrenie tip A - personalitate dublă”. Sau sunt singurul părinte care se frământă cu aceste dileme?

Lumea noastră se scufundă în superficialitate și lene intelectuală. Din ce în ce mai puțini copii și tineri fac din citit o pasiune. Adolescenții creștini chiar sunt fascinați de imaginea în mișcare pe ecranul LSD al computerului de ultimă generație (sintagmă folosită intenționat) și de sunetul digital ultra-curat al mp3-urilor la purtător. Imaginile și simbolurile Bibliei îi obosesc pentru că îi îndeamnă să gândească logic și asociativ, nu doar în clișee și acelea voalate.
Educatori din toate mediile creștine, uniți-vă! Părinți din toate generațiile, păziți-vă! Vine seceta aceea după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, așa cum este el, nemodificat și neajustat pentru a fi mestecat ca gumă cu aromă de secularism de către copiii noștri cu creierele spălate de dumnezeul acestui veac. Să-i învățăm limba Bibliei lui Cornilescu chiar dacă le reducem din orele de limbă engleză, de limbă germană și de limbaj 0001001010010010 binar.

Este singura limbă cu care pot accesa site-ului Paradis.

Ovidiu Rădulescu
[email protected]