Despre două copilării irlandeze


Introducere

Frank McCourt și Roddy Doyle sunt doi prestigioși scriitori contemporani de extracție irlandeză care, la un interval de trei ani au scris fiecare câte un roman fascinant despre copilarie, „Angela’s Ashes” și „Paddy Clarke ha-ha-ha” romane asupra cărora ne-am oprit în încercarea de a descoperi ce le aseamănă și ce le deosebește căci comparația dintre cele două volume este viabilă și relevă două viziuni captivante asupra ideii de copilărie. Dar cine sunt cei doi scriitori, destul de puțin cunoscuți în spațiul cultural românesc? Frank McCourt trăiește de mai bine de 50 de ani în Statele Unite unde a emigrat din Irlanda în 1949, pe când avea doar 19 de ani, fugind de sărăcia ce părea endemică a proaspetei proclamate Republici irlandeze. În America și-a continuat studiile în paralel cu muncile ocazionale reușind să absolve Universitatea New-York și să urmeze un masterat în cadrul Brooklyn College. A început să predea limba engleză în cadrul Liceului McKee și a Liceului Stuyveasant din New-York. După retragerea la penise a decis să se dedice scrisului iar prima sa carte, Angela’s Ashes (1996), cea în care-și descrie copilăria irlandeză din orașul Limerick, a cunoscut un succes răsunător primind numeroase premii. Și-a continuat munca de scriitor publicând în 1999 un alt volum autobiografic `Tis (1999) în care își prezintă viața din America. Ultima lui carte, Teacher Man, a apărut în 2005 și rezumă experiența lui de 30 de ani ca profesor de liceu. Roddy Doyle ( Ruaidhri O Duill- irl.) face parte dintr-o altă generație de scriitori irlandezi. Născut în 1958 la Dublin, cu 28 de ani mai tânăr decât Frank McCourt, a absolvit University College din capitala Irlandei și a fost de asemenea profesor de engleză și geografie înainte de a se dedica în exclusivitate scrisului, în anul 1993. Și-a făcut debutul în anul 1987 cu volumul The Commitments urmat de alte două, The Snapper (1990), The Van (1991). Consacrarea și recunoașterea le-a obținut însă cu volumul Paddy Clarke ha-ha-ha apărut în 1993. Acestă carte a fost urmată de alte volume interesante precum A Star Called Henry (1999) în care este prezentată copilăria și adolescența personajului Henry Smart din turbulenta perioadă 1916-1922 (în care au avut loc Rebeliunea de Paste din 1916, Războiului de Independență 1919-1921 și Războiul Civil (1922-1923). Evident, Henry Smart ia parte la toate aceste evenimente. Ca orice scriitor irlandez serios Roddy Doyle se folosește de acest personaj pentru a-și spune punctul de vedere asupra violențelor din acea perioadă, el situându-l pe Henry Smart de partea moderaților conduși de Michael Collins, aflați în conflict cu radicalii din IRA reprezentați de Eamon de Valera. Doyle recrează în interiorul romanului un portert flatant lui Michael Collins. Ultimele lui două romane sunt Oh, play that thing! (2004) și Paula Spencer (2006).

Angela’s Ashes vs. Paddy Clarke ha-ha-ha

Cele două cărți au cunoscut un mare succes la public dar și la critică pentru că prezintă din perspectiva copilului…copilăria, o vârstă de care marea majoritate a oamenilor își aduce aminte cu noastalgie. Ambele volume au câștigat cele mai prestigioase premii literare din lumea anglofonă: „Angela’s Ashes” premiul Pulitzer iar “Paddy Clarke ha-ha-ha”a câștigat the Booker Prize (1993) romanul fiind cel mai bine vândut din istoria acestei prestigioase distincții britanice. Titlul romanelor este relevant pentru accentele pe care le dezvaluie. Titlul ales de către McCourt, Cenușa Angelei, poate fi considerat și ca un tribut adus eroicei lui mame, a cărei prenume era Angela, și care a făcut tot posibilul pentru a-și crește în niste conditii foarte grele copiii. Doyle dorește să transmită cititorului încă de la primul contact o stare de binedispunere, anunțând un roman ușor, plin de umor și de situații facile, aceasta fiind, după părerea noastra, doar o capcană căci romanul nu este deloc neproblematic. Cartea scrisă de Frank McCourt are însă accente de autenticitate superioare celei scrise de Roddy Doyle poate și pentru că primul își descrie amănunțit copilăria, asumându-și-o în timp ce Doyle prezintă o copilărie (nu știm dacă este poveste autobiografică) din perspectiva personajului principal, Paddy Clarke, un puști în vârstă de 9-10 ani. Ambele romane dezvăluie un stil narativ destul de asemănator care poate fi caracterizat succint prin duritatea expunerii, onestitate totală (un mic truc scriitoricesc menit a captive suplimentar cititorul) și cinism. Ambii scriitori folosesc drept armă de atac a realității unei realități mai mult sau mai puțin dure umorul ironic și autoironic, arme care le-au permis lui Frank McCourt si Roddy Doyle să-și captiveze cititorii.

Ambele romane pot fi privite și ca radiografii ale societății irlandeze din două perioade diferite, destul de apropiate temporal: Irlanda anilor 1940, Irlanda lui Eamon de Valera nu mai era totuși Irlanda anilor ’60, Irlanda lui Sean Lemass, urmașului politic al longevivului lider. Izolarea care a dus la menținerea unei accentuate sărăcii din Irlanda anilor 1940 a lăsat locul unei deschideri progresive în anii 1960 ce a transformat profund Irlanda. Acest proces a fost declanșat de către reformatorul prim-ministru Sean Lemass. Din această cauză copilăria descrisă de Roddy Doyle nu este nici pe departe la fel de sinistră și mizeră precum copilaria lui Frank McCourt. Însă un aspect comun ambelor cazuri analizate este destrămarea progresivă a familiei, una dintre instituțiile sacre ale catolicismului conservator irlandez, situație menită a sugera treptata spargere a monopului și puterii de influențare a Bisericii Catolice Irlandeze în contextul modernizarii societății irlandeze. Tatal lui Frank Mc Court și-a abandonat soția și pe cei 4 copii și la fel face și tatăl lui Paddy Clarke. Amărăciunea părăsirii familiei de către tatăl lui Paddy Clarke se exprimă prin apostrofările răutăcioase ale celorlalți copiii (Paddy Clarke/ Pady Clarke...N-ar tata. Ha ha ha). Conservatorismul patriarhal irlandez destul de misogin este condamnat subtil în ambele romane. Femeile irlandeze erau supuse unui adevărat șantaj pentru că acea societate irlandeză interzicea continuarea exercitării activității profesionale a soției, menită doar a se ocupa de copii, din ce în ce mai mulți copii și de casă astfel încât la un moment dat, când soțul dezerta din diverse motive (alcoolismul etc.) ele se aflau puse într-o situație financiară extrem de dificilă, în plus fiind și ostracizate de comunitate.

Un alt aspect pe care McCourt îl descrie este groaznica rată de mortalitate infantilă care exista în Irlanda anilor 1940 și care, chiar dacă descrescuse constant continua să fie una dintre cele mai mari din Europa în ciuda faptului că Irlanda fusese neutră în timpul celui de al doilea război mondial. “Am nouă ani și am un amic, Mickey Spellacy, a cărui rude se îmbolnăvesc și mor de tuberculoza galopantă. Îl invidiez pe Mickey pentru că atunci când moare cineva din familia lui primește o săptămână liberă din partea școlii iar mama lui îi agață o panglică neagră la mânecă pentru ca trecătorii să-și poată da seama că este încercat de o mare durere și să-l consoleze dându-i bani și dulciuri pentru a-i îndulci durerea. Dar în această vară Mickey este îngrijorat. Sora lui, Brenda, s-a îmbolnăvit la randul ei de tuberculoză si este doar august și dacă moare înainte de septembrie nu va primi o săptămână liberă de la școală pentru că nu este școală. Vine la mine și mă întreaba dacă vin cu el până la Biserica Saint Joseph să ne rugăm pentru ca Branda să reziste până în septembrie” . Copilul Frank McCourt face cunoștință cu această realitate dură destul de rapid căci unul din frații săi, Oliver, moare la o varsta frageda.

Sistemul educațional irlandez este și el adus în discuție de către ambii autori. Frank McCourt este mult mai dur în caracterizarea acestuia, spre deosebire de Roddy Doyle. „Sunt șapte profesori la Școala Națională Leamy și toți au curele de piele, bastoane. Te lovesc cu bețele peste umeri, peste spate, peste picioare și, mai ales, peste mâini. Dacă te lovesc peste mâini asta se cheamă o palmă. Te lovesc dacă ai întârziat, dacă ai o găurică în penar, dacă râzi, dacă vorbești și daca nu știi lucruri. Te lovesc dacă nu știi de ce a făcut Dumnezu lumea, dacă nu cunoști numele sfântului care patronează Limerickul, daca nu poți recita Crezul Apostolilor, dacă nu poți aduna 19 și 47, dacă nu poți scădea 19 din 47, dacă nu știi capitalele tuturor celor 32 de comitate ale Irlandei, dacă nu știi să gasesti Bulgaria pe harta lumii de pe perete care este murdarita de scuipati, cereneala aruncate de copii furioși și exmatriculați. Te lovesc dacă nu știi să-ți spui numele în irlandeză, dacă nu știi să spui Ave Maria în irlandeză, dacă nu știi să ceri voie să mergi la baie în irlandeză. Un profesor te va lovi dacă nu stii că Eamon de Valera este cel mai mare om care a trăit vreodată. Altul te va lovi dacă nu știi că Michael Collins a fost cel mai mare om care a trăit vreodată. Domnul Menson urăște America și trebuie să ții minte că urăște America, altfel te va lovi. Domnul O’Dea urăște Anglia și trebuie să ții minte că urăște Anglia altfel te va lovi. Dacă spui vreodată ceva de bine despre Oliver Cromwell te vor lovi toți.” Într-un singur și scurt pasaj McCourt rezumă câteva din dilemele identitare și istorice ale irlandezilor și condensează câteva zeci de volume de istorie. Pasajul nu poate fi înțeles în adevărata lui profunzime fără o scurta referire la istoria tulbure a Irlandei. (1) Descoperim naționalismul ardent al profesorilor care urăsc în egală măsură Anglia dar, unii, chiar și America, poate dintr-un complex major de inferioritate căci, să nu uităm, irlandezii nu au fost primiți neapărat cu pâine și sare de către establishmentul anglo-saxon protestant din Statele Unite, chiar și independente. Naționalismul acestor profesori se exprima și prin faptul că elevii erau puși să cunoască toate capitalele departamentale din întreaga Irlandă, inclusiv din cele 6 comitate care formau Irlanda de Nord și care nu se aflau sub jurisdicția Dublinului. Autoritățile de la Dublin din 1921 până în 1998 nu au recunoscut această situație. Cromwell are în continuare o presă foarte proastă în Irlanda datorită masacrelor pe care le-a ordont asupra civililor și militarilor catolici. Referirea la De Valera și Collins dezvăluie gradul de divizare a societății irlandeze din anii 1940 care încă nu-și revenise de pe urma războiului civil de după câștigarea independenței, între adepții celor doi mari politicieni și militari irlandezi. (2) conservatorismul catolic impus cu bățul. O altă problemă cu care se confruntă ambele personaje principale este dificultatea de a învăța limba irlandeză. Trebuie reamintit că predarea acestei limbi a fost obligatorie în Irlanda independentă chiar dacă doar o minoritate o mai vorbea fluent în anii 1920, marea majoritate fiind anglofonă. Toți copiii erau obligați să studieze zilnic câte o oră irlandeza, o limbă celtică destul de dificilă.

În ciuda tradiționalismului conservator irlandez, acea societate era de o extremă vitalitate și își păstra foarte bine distincția față de celelalte spații cu care intra în contact. Lupta aceasta pentru supraviețuire a călit poporul iralndez iar lupta împotriva concepționalelor dusă de Biserica catolică și, până recent de către autoritățile irlandeze din anii 1920-60 a dus la un spor demografic important care face ca în prezent Irlanda să nu cunoască aceleași probleme demografice cu care se confruntă celelalte țări occidentale, îmbătrânirea accentuata a populației, atragerea de forță de muncă nesigură de confesiune musulmană. Populația irlandeză este cea mai tânără din Uniunea Europeana chiar dacă, în mod normal, tendința este de creștere a speranței de viață și diminuare a natalității. Pe prima copertă a cărții lui Frank McCourt este reprodus în stilul american un citat dintr-o cronică literară semnată de scriitoare britanică Margaret Forester care declara că „Out Roddy Doyles Roddy Doyle...I was amazed by it” Nu înțelegem de ce Roddy Doyle ar trebui scos în afara discuției doar pentru că volumul lui McCourt i s-a parut mai bun. Afirmația lui Forester ne duce cu gandul la clasamanentele prost intocmite in care sunt aliniante precum intr-un clasament de fotbal carti care toate sunt la fel de valoroase si care nu pot fi aranjate/ordonate fara gres.

Concluzia cartii Angela’s Ashes este rezumata de catre autor destul de sumbru „Când mă gândesc înapoi la copilaria mea mă întreb cum de-am reușit să supreviețuiesc. A fost, bineînțeles, o copilărie mizerabilă: copilăriile fericte nu merită a fi povestite și le uiți. Mai rea decât o copilărie mizerabilă este o copilărie irlandeză mizerabilă și totuși, se poate ceva și mai rău, o copilărie irlandeză mizerabilă și catolică.” Cele doua romane ne dovedesc ca literatura de calitate nu trebuie neaparat sa fie cea mai elaborata ci poate cea mai onesta pentru a ne putea regasi cat mai mult, daca nu in totalitate in interiorul ei pentru a o parcurge din curiozitate intelectuala si placere umana.

Codruț Constantinescu