Subteranele literaturii
Volumul lui Mircea Anghelescu, Mistificțiuni, subintitulat Falsuri, farse, apocrife, pastișe, pseudonime și alte mistificații în literatură, apărut la Editura Compania, București, în anul 2008, investighează un perimetru mai puțin cunoscut masei lectorilor, ba chiar și specialiștilor, care se abstrag clasificărilor curente și suscită dubii, atât în privința autenticității, cât și a încartiruirii lor taxonomice probe. Pluralitatea percepției în privința acestor testimonii scripturale este relevată de către exeget încă din Introducere: „pentru unii, cheie secretă a unor episoade oculte, încă neelucidate, pentru alții, un fel de rebut al istoriei.” Contactul primar cu acestea le diagnostichează drept „compuneri apocrife, falsuri, «mistificări»”. Pornind de la exemple celebre ale culturii universale, care au influențat devenirea ulterioară a unei epoci sau doar au deturnat cinetica ideologică, autorul propune un demers analitic, deopotrivă diacronic și sincronic, literatura autohtonă devenind un apendice asimilat celei occidentale. Mircea Anghelescu nu eludează mobilurile psihologice și cazuistica ce a generat asemenea texte, tentat constant de decriptarea absconsului. Investigația capătă astfel o notă proteică, în care livrescul, beletristică, se melanjează cu biografia, sociologia, istoria, psihanaliza pe alocuri. Încă de la început, întemeindu-și demonstrația pe aserțiuni ale lui Jean Paulhan sau Umberto Eco, autorul vede literatura și falsul ca pe un binom al complementarității, axat pe convenția mistificării persuasive. Criticul radiografiază perimetrul occidental, făcând apel la modelele furnizate de literatura franceză și cea anglofonă, în care depistarea mistificărilor este aproape simultană elaborării falsurilor respective. O dată cu sfârșitul secolului al XIX-lea apetența marelui public pentru scrierile „izvorâte din zone mai obscure ale conștiinței creatorilor” impune o resurecție a studiilor alocate calchierilor, plagiatelor, textelor amplasate până atunci sub pecetea inavuabilului, fructificând falii ale insolitului și absconsului. Mistificarea devine, în Franța începutului de veac XX, un veritabil sport național, potrivit mărturiei lui Augustin Thierry. În ultimii ani se pune în discuție „estetica mistificării” (Jean François Jeandillou), fiind organizate colocvii dedicate „mistificărilor literare”, în care sunt disecați analitic Rabelais, Voltaire, E.A. Poe, Rimbaud. Fie că este vorba de Faussaires éminentes (Michel Braudeau) sau iau în discuție Les Grandes Impostures littéraires (Phillipe Di Folco), diagnosticarea nu ocolește nici lectura improprie („mélire”), „care produce mistificări în afara intenției autorului citit.” De o atenție deosebită se bucură și pseudonimele, care sunt percepute polivalent, în funcție de epocă sau emitent: camuflaj identitar, farsă, travestirea sexualității, pudibonderie, jonglerie ideatică etc. Spre deosebire de literatura occidentală, în care mistificarea pare a suscita o psihoză colectivă, repercutată atât asupra consumatorului, cât și a cercetătorului, în context autohton analistul relevă un interes mediu pentru aceste „deviații”, generate de faptul că „cititorii ignoră avatarurile «genului»”, atitudinea retractilă fiind resimțită și la nivelul exegeților. Titlul cărții este explicitat prin definirea conceptului de fals literar, care „este el însuși o ficțiune la pătrat, o ficțiune a ficțiunii, adică o ficțiune care-și mistifică propria identitate – o mistificțiune.”
Structurat în șapte secțiuni (Reconstituirea istoriei, Mistificări involuntare, Texte apocrife, Afacerea Caion, Falsul ca ucenicie literară: Adrien le Corbeau, Cine este autorul?, Mai departe) volumul urmărește tot atâtea ipostazieri ale mistificării, ale cărei resorturi sunt decriptate persuasiv sau, prin serii de interogații retorice, inculcă germenii potențialelor exegeze viitoare. Primul capitol, Reinventarea istoriei: falsul în cronici pornește de la premisa că orice fraudare testamentară sau genealogică trebuie „să aducă un câștig”. Fie că este vorba de tentativa de a-și atribui o ascendență aristocratică, amplasată cu secole înaintea celei adevărate, cum este cazul lui Mihail Sturza sau a familiei Balș, de un „fals dezinteresat”, care își propune ameliorarea sau edulcorarea imaginii unei societăți sau a unui grup în ochii posterității sau de falsul „patriotic”, taxonomia actului infracțional conduce înspre o decodare a supapelor care au generat un astfel de demers. Pornind de la Il codice diplomatico di Sicilia, apărut în 1789 la Palermo, care focaliza originile naționale ale regiunii, înfățișat ca o traducere din limba arabă, al cărei original a fost furat tocmai înainte de a fi autentificat, analistul ajunge la „cronica lui Huru”, document editat în 1856 în tipografia lui Gh. Asachi, însoțit de o epistolă a descoperitorului său, marele hatman Gh. Boldur-Lățescu. Lanțul speculativ al actului îl comasează pe spătarul Clănău, care la 1495 a tradus textul după o versiune latină a lui Arbore Campadoux. Fragmentul, al cărui original dispare spontan imediat după publicare, vizează organizarea statală de după retragerea aureliană. Masa de lectori întâmpină elogiativ documentul, perioada fiind fecundă în tentative de recompunere a odiseei naționale, iar carențele scripturale ale etnogenezei conduc înspre ipoteze fanteziste și scenarii funambulești. Dubiile asupra autenticității documentului, redactat într-un limbaj arhaic, dar care contrazicea principiile transformărilor fonetice, alături de ideea fantezistă de „a imagina o consultare populară pentru a decide dacă protoromanii vor părăsi sau nu pământul lor pentru a urma legiunile romane la Sud de Dunăre”, îl vor determina pe domnitorul Gh. Ghica să instituie o comisie de validare a acestuia, din care fac parte A. Donici, C. Hurmuzaki, Gh. Asachi, A.T. Laurian, S. Bărnuțiu, M. Kogălniceanu. Falsul va fi demonstrat abia în 1882 de către Al. Philippide, prin analiza comparatistă a unui text din 1591, perfect inteligibil lectorului, în vreme ce cronica din 1495, definită drept „un nămol de absurdități” este dificil decriptabilă, ca urmare a elucubrațiilor sintagmelor și construcțiilor care vor să calchieze volitiv modelul latin. De la istorie, prin literatură, la politică descuameazănmobilurile care au condus la elaborarea „cronicii lui Huru”, un turnir ideatic geo-politic ce inventariază mentalitățile indigene în context pașoptist, considerându-i pe Sionești, ca urmare a unui precedent plastografic prin care încearcă să-și evidențieze înrudirea cu Clanău, ce viza dobândirea unor atestate nobiliare necesare înscrierii la școala de ofițeri, autorii acestei „imense mistificații” sau cei a căror activitate au făcut-o posibilă.
În categoria Mistificări-lor involuntare este încartiruit volumul de memorii Însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu, operă ce va fi repusă în circulație, după o perioadă de umbră, de către Moses Gaster. Tomul se abstrage diarismului propriu-zis, ca urmare a decalajului între timpul mărturisirii și cel al trăirii evenimentelor. Veritabil jurnal de călătorie, cartea va valorifica experiența occidentală, iar autorul, contaminat de disjuncțiile și decalajul cultural dintre Þările Române și Europa, va opera un camuflaj ideatic și ușoare conversii cronologice, pentru a implementa scriptural germenii pedagogici, culturali și morali ai societății literare pe care, alături de Filipescu și Câmpineanu o înființează la Brașov, ce-și propunea culturalizarea țării. Mircea Anghelescu semnalează capcana auctorială în care au picat analiștii volumului, percepând-o simplist drept un jurnal de călătorie și eludând mesajul subcutanat al textului, „nedreptățind rafinamentul și retorica plină de întortocheri precaute ale unuia dintre cele mai mari și mai moderne, totuși, spirite, din prima jumătate a secolului al XIX-lea”.
Testamentul lui Ștefan cel Mare înșeală expectanțele lectorului, textul dovedindu-se a fi, conform studiilor mai recente ale lui N. A. Ursu, de fapt panegiricul voievodului, al cărui autor este ierodiaconul Gherasim Putneanul, mort în 1797. Perpetuarea în secoli a confuziei este generată, în parte, de uzitarea termenului „necrolog” sau „Cuvânt de îngropare a vechiului Ștefan vv., Domnul Moldovei, care s-au numit Mare pentru marele vrednicii și vitejii ale sale”, așa cum apare în „Arhiva românească” a lui Mihail Kogălniceanu, cel care va situa apoi documentul în preajma anului 1740. Retorica elucubrantă, epitetele ornante, turnura gnomică, sapiențială a textului, care conferă domnitorului tentacule moraliste și filosofice, fac din acest text, anterior scrierilor lui Bălcescu, prima proză romantică ce melanjează componenta istorică și cea etică în configurarea crochiului unei personalități a trecutului autohton. „Necrologul” intră în categoria textelor lecturate impropriu, „mélire”, pugilismul autentificării fiind influențat și de faptul că documentul a fost copiat de unul dintre Sionești, vizualizați deja ca maeștri ai mistificărilor, grila de receptare fiind centrată ulterior exclusiv pe analiza lingvistică, pentru a se demonstra faptul că e un fals sau pe cea cronologică, și nu pe considerații tematice sau estetice.
Texte-le apocrife cunosc o galerie suculentă de ipostazieri, de la cele care nu sunt ceea ce vor să pară, la identitatea auctorială alocată impropriu sau înregimentarea într-o epocă ce nu le aparține. Conform definiției lui Raymond Picard „apocriful este o pastișă care nu vrea să-și spună pe nume”, fiind uzitat inițial în domeniul teologic pentru scrierile biblice necanonice, cum ar fi Tobias și Macabei din Vechiul Testament sau Cartea lui Enoh sau Apocalipsul lui Esdra din Noul Testament. O adevărată psihoză vor genera Scrieri-le găsite, artificiu purulent exploatat în epoca romantică, ce fructifică până la saturație convenția manuscrisului găsit. Poetul englez Thomas Chatterton impune circulației în secolul al XVII-lea biografia și opera inexistentului călugăr Thomas Rowley, virtuozitatea empatică mergând până la calchierea lingvistică și identitară a personalității inventate. Mimii scripturali descoperă fulminant vestigii ale unor epoci apuse, având ca material fabulativ legende și mituri autohtone. Istoria lui Ossian, bardul unei Scoții din secolul al III-lea, exploatată de James Macpherson sau la noi, Miorița culeasă de Alecsandri, ca urmare a ofrandei unui amic nenumit, Cântecul lui Igor, al cărui manuscris unic a ars în incendiul Moscovei din 1812, reprezintă forme reflectate ale livrescului mistificat. În contemporaneitate, atracția irefutabilă pentru abscons și fațetele neexploatate ale vieților personalităților, germinează jurnale sau cărți care, pornind de la un fapt biografic unanim acceptat, cimentează mistificări biotice, transmise fie prin manuscrise găsite, fie prin mărturii venite în ceasul morții, im-posibil de autentificat.
Cântarea României suscită dubii paternale, ca urmare a faptului că „Precuvântarea” este redactată de Nicolae Bălcescu și se simbiotizează cu corpusul textual al lui Alecu Russo, cel dintâi realizând și traducerea versiunii din limba franceză, ceea ce determină contaminări stilistice și amprentări specifice stilului lui Bălcescu și în varianta românească. În curând, convenția manuscrisului găsit, supralicitată ajunge prilej de satiră, parodie sau pastișă în cazul lui B.P. Hasdeu (Duduca Mamuca) sau Ioan Slavici (Revoluția de la Pârlești).
În capitolul Parodii, glume, farse în lumea literelor o bună parte din economia textuală este repartizată războiului dintre Hasdeu și „Convorbiri Literare”. Persiflând atracția ieșenilor pentru poezie și amendând analizele maioresciene subiective din Observările polemice referitoare la înaintași, Hasdeu expediază o epistolă eminenței cenușii a Junimii cu mențiunea „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce poate fi lecturată bicefal: formulă de reverență, obedientă sau, din contră, diagnosticarea ministrului drept un alienat. Tiradele și farsele dirijate împotriva atracției junimiștilor pentru producțiile occidentale și filogermanismul acestora îl determină pe savant să elaboreze o poezie fadă, Eu și ea, semnată sub pseudonimul M.I.Iliescu, un traducător al poetului Gablitz. În 1876 Hasdeu recidivează cu textul La noi, un mimotext care are ca bază celebra sintagmă a lui qandrei Mureșanu „La noi e putred mărul”, semnată fanfaronard P.A. Călescu (Păcălescu). Eminescu însă identifică mistificarea și decodează acrostihul inseminat în mesaj la întrebarea-pretext din titlu: „Unde e putred mărul? La Conforbiri literare.”
Caragiale vituperează constant estetica simbolistă și, în special pe Alexandru Macedonski, prin șarje de parodii tipărite în „Moftul român”, semnate cinic și ilar: Macabronsk, de tipul: Terzine acrobatist-simboliste, Sonet colorist, Sonet brutal. Parodia, dublată însă de travesti identitar, va fi consolidată de A. Mirea, pseudonim care-i camuflează pe Șt. O. Iosif și D. Anghel. Tot în categoria parodiilor este inclus volumul lui Steindardt, În genul… tinerilor, unde sunt vituperați G. Bogza, Eliade sau Cioran
Resorturile acționale ale Afacerii Caion îl vizualizează pe Caragiale în banca acuzării (ce radiografiază atât diagnosticul de plagiat atașat dramaturgului, după piesa inexistentului autor maghiar Kemeny István, cât și dosarul receptării în contemporaneitate a acuzei de calchiere), succedat de alternativa revuistică interpretativă între Plagiat sau fals, investigând ulterior fațetele Un-ui război mai vechi, care îi are ca adversari pe I. L. Caragiale și insignifiantul, pigmeicul valoric procesoman, anihilat de cel dintâi într-o serie de articole. Autorul nu eludează răspunsul la întrebarea Cine este Caion?, ins grafoman, potrivit mărturiei lui E. Lovinescu, ahtiat după exhibiționisme egolatre și de o apetență pentru distorsionări documentare (este exmatriculat pentru imaginarea unui text apocrif al unui papă virtual, Formosus.) După ce Caragiale a fost acuzat injust de plagiat la București, este el însuși plagiat la Paris, drama Năpasta fiind pusă în scenă la Odéon, cu modificări infime, de către André le Lorde, care susține că a fost adaptată după o poveste populară maghiară.
Falsul ca ucenicie literară: Adrien le Corbeau îl investighează pe Rudolf Bernhaut, român evreu care, având parte de marginalizare la Paris din partea mai-marilor literelor, recurge la o dublă trișerie: onomastică, dar și scripturală. Sub pseudonim publică, la 12 octombrie 1912, Guy de Maupassant intime (notes d'une amie), așa-zise confesiuni ale unei prietene a prozatorului, însușindu-și prin șarje acribice de traduceri stilul și paradigma scriitorului, ceea ce-i aduce un succes fulminant. Preparându-și lovitura pe teren galic, Adrien le Corbeau expediază revistelor indigene mostre ale acestei fațete insolite a autorului francez, iar reacțiile îl determină să continue trișeria. Drama acestui scriitor, care va cunoaște o oarecare carieră internațională, romanul său Le Gigantesque fiind tradus la New York, este aceea a automistificării, bariera dintre realitate și ficțiune fiind intruvabilă în cazul său, habitudinea fabulatoriului devenind un bumerang al imposibilității decelării sinelui.
Cine este autorul? Focalizează Pseudonimele și problemele identității, în care sunt relevate cazurile lui Romain Gary (Émile Ajar), Mariana Alforado (marchizul de Guilleragues), Fernando Pessoa (peste 70 de pseudonime), N. Bălcescu (Konrad Albrecht), Ion Ghica (Chainoi, Bob Donovan), V. Alecsandri (V. Mircescu), M. Sadoveanu (Silviu Deleanu) etc. Sexualitatea în literatura modernă panoramează contextul interbelic, resurecția limbajului și a subiectelor tabuizante, descătușarea parțială de pudibonderia constrictivă. Romanul lui D.H. Lawrence, Amantul doamnei Catterlay, veritabil seism la nivelul mentalităților are parte o varianța autohtonă, prin intermediul lui Felix Aderca, cel care mimează traducerea volumului Al doilea amant al doamnei Chaterllay după autorul englez, inventat, Clifford Moore. Deși păstrează personajele predecesorului său, Felix Aderca le va conferi un iz mioritic, volumul constituind un episod important în dezinhibarea tematică și lingvistică a perimetrului beletristic autohton.
Ultima secțiune, Mai departe, reluând motivațiile din incipit care au dus la elaborarea cărții, deschide supape ideatice analizelor ulterioare. Percepute ca simple farse sau disimulări onomastice, cazurile relevate în context autohton reprezintă promontoriul investigator al unui nou teritoriu, cel al Mistificțiunilor. Bine articulată, inteligentă, focalizată plurimorf, dublată de o bibliografie recentă, în mare parte de sorginte galică, cartea lui Mircea Anghelescu reprezintă o restituire ,dar și o incursiune în subterane, în culise ale culturii încă insuficient exploatate.