Nimeni nu iubește pe nimeni. Copacul nu iubește frunzele, el se iubește pe sine fiindcă el ține frunzele lângă sine. Cerul nu iubește stelele, el se iubește pe sine fiindcă stelele se află pe el. Oamenii? Oamenii nici măcar pe sine nu se iubesc. Iubim dar nu ne dăm seama ce înseamnă a iubi. Rostim, ne insuflăm, credem, îi facem pe alții să creadă apoi auzim, ne insuflă , credem ne fac pe noi să credem. Dar nu simțim deja. Ne iubim cât se poate de automat, fiindcă fără dragoste nu putem trăi. ( așa se spune). Nu știm ce este sau ce a fost dragostea, nu vrem să știm fiindcă ne pare că știm. Încercăm să iubim la fel, o facem automat și la fel. Dar e păcat, chiar păcat, să globalizezi așa sentiment personal. Sentiment.....Simțim? Sau avem necesitatea de a simți ? Simțim cum simțim ? Sau simțim că vrem să simțim ? Nimic, se pare. În concluzie nimeni nu iubește pe nimeni și nici nimeni nu iubește pe nimeni. Nu ne iubim, nu de aceea că nu ne iubim reciproc, nu ne iubim fiindcă vrem prea mult să ne iubim și mai ales să ne iubească. Toți vor să fie iubiți, încearcă să fie iubiți, încearcă și ei să iubească. Dar nenatural, ne estetic și din nou automat. Deci nimeni nu iubește pe nimeni după cum nimeni nu iubește pe nimeni.

Cu dragoste,
NIMENI