"Există hermetismul în care nu se intră pentru că este închis, cel în care se intră și care te închide, cel care te invită să intri ca să deschizi ceea ce este închis"
(A.Artaud, Suppôts et supplications)

Încercarea unei actualizări interpretative care să redea fidel mesajul transmis prin limbajul alchimic întâlnește, ca prim obstacol, obscuritatea textelor hermetice, structura repetitivă a acestor discursuri și aparenta lor lipsă de logică internă a semnificațiilor. Atitudinile adoptate față de acest tip de limbaj sunt opuse. Astfel, este constatată "obscuritatea subiectului, caracterul himeric al unei părți din problemele puse" (M. Berthelot, Colecție de vechi alchimiști greci) și se pune în chestiune "de ce alchimia a fost o știință atât de obscură, atât de puțin abordabilă pentru inteligența noastră modernă, crescută la școala admirabilei precizii științifice?" (G. Lambert, Alchimie). Pe de altă parte, există cazuri de influență sau adoptare, cum ar fi, spre exemplu, Jung sau suprarealiștii. Însă cele mai multe afinități față de exprimarea filosofală au reținut adesea doar câteva expresii sau imagini semnificative, nemenținând contactul cu sensul însuși al limbajului uroboric.
Practica textelor conduce la a considera "umbra" care le învăluie ca pe o încercare cu semnificație inițiatică, prin urmare solicitând o deontologie aparte a lecturii, căci în repetate rânduri alchimiștii refuză orice posibilă clarificare ce ar veni din exteriorul textelor care aparțin Tradiției. "Coborârea în mină" (după o expresie a lui Novalis) nu merge către un adevăr care s-ar arăta în cele din urmă în lumina Binelui suveran, așa cum se întâmplă în coborârea în peșteră a lui Platon, ci de această dată o probă a întunericului trebuie experimentată ca atare în vederea transmutației, fără o privilegiere a rațiunii. Dacă limbajul care utilizează concepte ține de un spațiu atestat ca fiind omogen și în care se pot constitui categorii, limbajul alchimic este caracterizat de o fragmentaritate care tulbură logica recunoscută, astfel încât cel care se aventurează să pătrundă într-un astfel de limbaj este supus riscului rătăcirii, nu numai pentru că întâmpină dificultăți ale lecturii, dar și pentru că este fermecat de paleta vizuală a verbului. Probabil că intenția acestor discontinuități ale narativității este aceea de a conduce, în virtutea analogiei regăsibile pretutindeni, la o stare afectivă în care comprehensiunea s-ar orienta după manifestările materiei, supusă în vasul de transmutație la contorsionări și demultiplicări.
Raportul exterioritate/interioritate este răsturnat într-un astfel de limbaj care încearcă să pună laolaltă necesitatea de a spune și de a transmite - scopul oricărui limbaj - cu cea de a trece sub tăcere, ce definește oricare ezoterism. Este ca și cum textele alchimice îndeamnă la o inițiere într-o altfel de inteligibilitate în care relația exterior/interior se deplasează spre un dialog lăuntric al celui care face corp comun cu un astfel de corpus al dicursurilor: "ezoterismul nu este o opoziție față de altceva, ci un loc al antagonismelor, un centru de gravitate dinamic" (A. Faivre, Esoterismul secolului XVIII în Franța și Germania). În acest sens, actul de a citi nu este pentru alchimiști divertisment, cunoaștere tehnică sau strângere de informații, ci reclamă o dispoziție interioară aparte. Aceasta nu este străină de rătăcire, care e investită cu valoare inițiatică: "cine nu a rătăcit încă nu a început, iar greșelile te povățuiesc ce să faci și ce să nu faci” (M. Maier, Atalante fugitive). Singura rătăcire acceptată și cerută de alchimiști este cea care permite trecerea anumitor praguri de trezire spirituală: "cărțile sunt labirinturi pline de încuietori, care însă trebuie să-ți dea propriile lor chei” (M. Butor, Alchimia și limbajul său). Cititorului îi este cerută o altfel de privire, un alt fel de abordare, ceea ce conduce la întrebarea: cum anume poate actul lecturii să înglobeze perspectivele fragmentare în direcția unitară, cea a Cărții care este repetat invocată?
O primă modalitate ar putea fi aceea de a adopta, la fiecare nouă lectură, un punct de vedere predominant. Fie că se urmărește simbolul sau tema, aceste lecturi reiterate aduc o structurare a traseului lingvistic: "lectura celor mai bune tratate alchimice nu servește la nimic dacă nu e făcută într-o stare de spirit activă, căutând mai ales prin lectura completă a unui tratat eventualul răspuns la o singură întrebare" (B. Husson, Introducere la Trei texte alchimice ale secolului XVII). Însă există astfel riscul de a privilegia un anume aspect, în detrimentul întregului, prin raționalizarea diferitelor registre ale textului. Este poate nevoie de o lectură în sensul unei "răsfoiri" a acestui text stratificat: prin fiecare lectură s-ar reuși conectarea diferitelor planuri și niveluri ale unei singure realități, și asta datorită chiar interstițiilor, discontinuităților. Bachelard descrie această lectură a textelor alchimice, denumind-o "reverie" - un fel de coborâre în intimitatea substanțelor - considerând-o însuși tipul lecturilor fericite: "să respiri cu nesaț un poem frumos înseamnă să bei aurul astral al alchimiștilor, să regăsești suflarea cosmică a vieții" (G. Bachelard, Aerul și visele).
Limbajul alchimic este paradoxal datorită faptului că amestecă, anarhic în aparență, căutarea unui acord deplin, a unei stări de comuniune între cititor și text, cu destabilizarea sistematică ce rezultă din introducerea unor discontinuități al căror sens n-ar putea fi decât acela de a media, de a face posibilă circularea însăși a sensului. La nivelul textului apar uneori modalități criptografice grosiere: literele în locul cifrelor sau viceversa; numere care apar pe neașteptate în corpul frazei; cuvântul "cabalistic" ce fragmentează inteligibilitatea și continuitatea unei exprimări. Pe lângă aceste procedee apare și unul mai potrivit "lucrării" alchimice: fabulele și alegoriile, frecvente de altfel în artele secolelor XVII - XVIII. Interpretarea acestui specific al discursului hermetic ar trebui să meargă în direcția considerării figurilor ce ascund ceea ce pretind că arată ca fiind un îndemn către cititor de a deveni "locul" de trecere al oricărei forme pasibile de un sens ce ar transcende semnificațiile familiare ale lumii înconjurătoare. Este evidentă pre-meditarea unui astfel de limbaj în care se combate desfășurarea prea rectilinie a frazei, supusă necontenit unei contorsionări care nu lasă sensul să treacă prea liber, obligându-l să-și croiască el însuși o nouă cale: aceeași cu cea a cititorului implicat interactiv. Din acest motiv ar fi prea facilă presupoziția că în orice nod incomprehensibil al limbajului alchimiștii "au putut ascunde adevărul când în întosături ciudate și căutate, când sub expresii figurate, când în însăși simplitatea cuvintelor lor" (H. A. Barma, Domnia lui Saturn preschimbată în secol de Aur), căci adevărul pe care ei îl caută nu ține atât de unitățile textuale izolate, cât de perspectiva de ansamblu a discursului. Raportul dintre semnificant și semnificat este mereu tulburat, deschizând astfel calea pe care transmutația va purcede la o coincidentia oppositorum mediată de verb: "aceiași termeni sunt aplicați unor realități diferite, iar termeni diferiți - acelorași realități" (M. Maier, Atalante fugitive).
Fragmentaritatea textulă semnalează o transfigurare: cel care se "inițiază" prin lectura adecvată nu suferă de o alterare a continuității conștiinței și memoriei, căci el s-ar "trezi" altul fără să mai fie nevoit să atenteze la propria identitate. Raportul dezvăluire/ocultare guvernează relațiile dintre relecturarea răbdătoare și "trezirea" subită, dintre cvasi-sacralitatea cărților și nevoia anihilării lor, dintre unicitatea Cărții și reproducerea ei nelimitată în cărți. Pe de o parte cititorul este chemat la o insistență tăcută, la parcurgerea silențioasă a textelor ce amână mereu rostirea definitivă, iar pe de altă parte, nu există o formulare clară a atitudinilor ce trebuie adoptate pentru ca "iluminarea" să survină. Acestei "paciențe-Sapiențe" (F. Bonardel, Filosofia alchimiei) a repetării actului de a citi îi este opusă constant necesitatea eliberării de sub lectură.
Probabil că sensul acestei persuasiuni solicitate cititorului este acela de a refuza pierderea în multiplicitate - rătăcirea rămânând, însă, la fel de importantă - de a sonda același sol textual până la atingerea unei revelații cu valoare de recolectare unificatoare și salvatoare care i-ar permite în cele din urmă să distrugă definitiv cărțile: "astfel că, acum, nu scriu nici după vreo învățătură omenească, nici după vreo știință învățată din manuale. Mă inspir din propria mea carte care s-a deschis în mine" (J. Boehme, Confesiuni). Însă la fel de legitim se poate recomanda re-culegerea Cărții din fragmentele ei prezente în diferite tratate: "una dintre cărți o declară pe cealaltă și ceea ce îi lipsește uneia este adăugat în cealaltă" (D. Zachaire, Cartea Filosofiei naturale a metalelor).
Paradoxală și contorsionată, această limbă nu este decît actualizarea Cărții ce ține locul unei Naturi care orientează privirea filosofală. Artistul - artifex, "maimuță a naturii" - investește perseverență și răbdare în căutarea verbului potrivit Naturii, alegând calea cea mai dificilă, dar și cea optimă: discursul uroboric, singurul "natural". Cititorul este sfătuit să nu considere textele "după scoarța și înțelesul exterior al cuvintelor, ci mai degrabă prin puterea naturii" (***, Nouvelle Lumière chymique), și să înceapă o dată cu lectura o discuție cu Natura, făcând astfel din "materie" locul viitoarei transmutații.
O hermeneutică a limbajului hermetic, nici pe de-a-ntregul simbolic, nici pe deplin conceptual, nu poate decât să urmărească ramificațiile și cotiturile labirintice ale unui parcurs filosofal ce este supus mereu riscului de blocaj al limbii în limburi – pentru a folosi un termen al lui M. Tournier (cartea sa Vineri sau limburile Pacificului poartă o puternică amprentă filosofală). Mai mult, cuvintele nu trebuie și nu pot fi privite decât în adevărata lor semnificație, aceea de "creuzete" în și prin care se operează simultaneitatea unicității și multiplului. Refuzându-se, discursul alchimic apelează și îndeamnă.