agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7093 .



Planeta ipocriților
essay [ ]
Partea întâia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Alexandru Nifilimu ]

2006-09-12  | [This text should be read in romana]    | 



(66)

Trimiterile bibliografce pot fi găsite la adresa:
http://www.miracol.ro/bibliografie.txt

(Psalmul 137,7) "Adu-Þi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, care în ziua Ierusalimului ziceau: Radeți-l, radeți-l, din temelii"



(Psalmul 137,8) "Ah, fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ți va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut! Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi și-i va zdrobi de stâncă."




(Sura VIII,30) "Ei vicleneau, însă și Dumnezeu viclenea. Dumnezeu doar e de frunte între cei vicleni."



În timpul invaziei pentru eliberarea Iraqului un oficial israelian declara ori de câte ori avea ocazia: "Acesta nu este războiul nostru" . Deși nimeni nu l-a crezut, avea foarte multă dreptate.



Acest război nu este rezultatul unui conflict omenesc. Oamenii nu-și pot întărâta ura trei milenii. Nu au asemenea resurse, ura ucide. Aici este un război între zeii YHWH și BAAL.

Doar zeii se pot lupta trei mii de ani fără încetare.

(2 Petru 3,8): "Dar, iubiților să nu uitați un lucru: că, pentru Domnul o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi."

Și pentru conformitate:

(Sura 32,4) "El ocârmuiește toate lucrurile de la cer până la pământ, apoi se suie ele la dânsul într-o zi, a cărei măsură e o mie de ani, cum numărați voi." [4]

Printr-o înțelegere tacită ce se lasă descifrată și în istorie și în zilele noastre, zeii își fac reciproc mici servicii folosind ca instrument de intervenție și represiune, puterea armată a imperiilor omenești sau a intemperiilor naturale, după necesități. Aceasta pentru o perfectă disimulare a mobilului și o deplină autentificare a conflictului. Desigur gama de mijloace este mult mai diversă, ”nemăsurate fiind căile Domnului"



(Sura 32,26) “Oare nu le este cunoscut câte neamuri înaintea lor am pierdut Noi, în ale căror locuințe umblă ei? Întru aceasta sunt semne, oare nu auziți? Oare nu văd ei că Noi mânăm apa în țara cea săracă și prin ea scoatem semănătura, din care mănâncă vitele lor și ei înșiși? Oare nu văd ei?"



De pe Pământ acest război se vede altfel. Ruinele Babilonului mai pot fi văzute și în zilele noastre pe teritoriul Iraqului, la 40 km est de Karbala și 90 km sud de Bagdad.



Ipocrizia este un atribut strict omenesc [20] și redă atitudinea celui care simulează sentimente pe care nu le are, este prefăcut, fățarnic. Termenul este preluat din limba franceză și întâmplător este de sorginte greacă [150,(47)].

Ipocrizia se învață de la părinți, apoi cu educatori și profesori, se certifică cu diplome, se rafinează prin masterate, se clasifică, se premiază, se teoretizează, se sedimentează în biblioteci. Ca orice fenomen și ipocrizia are o evoluție ciclică. Pornește înduioșător cu modestie de la zero, iar când îi vine timpul atinge faze de maximum când te cuprinde și te îngrețoșează.

Ipocrizia se propagă, se amplifică, contaminează, întinează și se travestește. După cum o trădează termenul, include manifestări de criză devenind ipocriză, când lumea este inundată de fățărnicie. La greșeală nu se mai răspunde cu sinceritate, inocență și pocăință ca în vremurile bune:



(Geneza 3,9) “Și El a zis: Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci? Omul a spus: Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat. Și Domnul Dumnezeu a zis femeii: Ce ai făcut? Femeia a spus: Șarpele m-a amăgit și am mâncat. Domnul Dumnezeu a zis șarpelui: Fiindcă ai făcut lucrul acesta,blestemat ești între toate vitele și între toate fiarele de pe câmp, în toate zilele vieții tale să te târăști pe pântece și să mănânci țărână. Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul. "



Dimpotrivă, supralicitează cu perfidie prin reclamații, tribunale, ambasade, diplomați, conferințe de presă. Ipocrizia are așadar comportament de undă și forță de maree, fiind deci o frecvență (90) ce aliniază în rezonanță mințile oamenilor care pot fi cointeresați. Cu orice firimitură de avantaj, bunăstare, grandoare, poziție socială, scaun, fotoliu sau tron, birou sau cabinet, titulatură academică, militară, artistică se poate face troc. Valuta de extremă convertibilitate în ipocriză este deci orgoliul. Ipocrizia are adaptabilitate de cameleon, iar în context, răspunde stimulilor economici ai pieței. Adică vinde și cumpără, încasează sau achită după caz, dar mai ales negociază, promite sau trișează, demolează și retehnologizează , distruge ca să aibă ce reconstrui.

Perimetrul de pornire la timpul facerii a fost:

(Geneza 2,10) "Un fluviu ieșea din Eden și uda grădina; și de acolo se împărțea și se făcea patru râuri. (Traducătorul avea de ales între termenii râuri și capete și l-a preferat pe primul n.a.). Numele celui dintâi este Pison, el înconjoară țara Havila, unde se găsește aur. Și aurul din țara aceasta este bun; acolo se găsește și bdelium (În nota de subsol traducătorul arată că avea la dispoziție și termenul rășină, dar cred că ar fi trebuit să spună petrol n.a.) și piatră de onix. Numele celui de al doilea râu este Ghihon; el înconjoară toată țara Cuș. Numele celui de al treilea râu este Tigru, el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul."

Iar coordonatele etapei actuale le aflăm din:

(Apocalipsa 9, 14) " Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legați la fluviul cel mare Eufrat Și cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela, au fost dezlegați ca să omoare a treia parte din oameni. Și numărul de călăreți era de douăzeci de mii de ori zece mii; le-am auzit numărul."

Cu alte cuvinte cercul se închide în același loc. Să fie o simplă întâmplare? Calendaristic vorbind, spre nenorocul nostru, ne situăm chiar într-un astfel de maximum și a devenit imposibil să depistăm sub ce formă ni se înfățișează ipocrizia, balaurul cu o mie de capete, cum i-ar spune chinezii, toate on line și funcționând non stop.

Ipocrizia laureaților

Un renumit ziarist Peter Arnett, distins cu celebrul premiu Pulitzer acreditat al canalului NBC la Bagdad, este concediat imediat pentru curtoazia de a fi acordat un interviu Iraqienilor pe care, la rândul lui, îi intervievase zi și noapte timp de patru ani. A fost imediat concediat de stăpânii săi și astfel aspirațiile sale de o viață (68 de ani) s-au împlinit. Spontan a devenit celebru și imediat a fost angajat de britanici la ziarul Daily Mirror (Adevărul 01.04.2003) . Ulterior, săptămânal mai primește câte o ofertă de serviciu.

Ca și cum ar mai fi fost nevoie, s-a mai aruncat încă o găleată de lături asupra distincției numită premiul Nobel pentru Pace. Mairead Corrigen și Betty Williams, irlandezi laureați în 1996, nu au fost lăsați în pace atunci când au crezut că pot demonstra în fața Casei Albe pentru viața iraqienilor. Ei au fost arestați de polițiști la modul cel mai autentic (Ziua 28,03,2003) . De unde rezultă că Pace, Peace, Pax, Paix, Mir, Nechat, Friede și altele, înseamnă pentru fiecare altceva, în conformitate cu legea Relativității Generalizate a lui Albert Einstein.

Ipocrizia faunei

Celebrii de acum, [150,(12)] maidanezii români au dat un prim avertisment soldaților americani încă de la sosirea lor în România. Debarcați cu un secol și jumătate în urmă, pe moșiile boierilor Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu, viitorii musafiri ai iraqienilor, fără senzori anticâine la gambe, au fost mușcați cu ironie de vigilentele patrupede castrate, din corpul de pază locală. Nu au fost declanșate represalii deoarece rănile au fost imediat linse de felcerii moșiei care au intervenit la timp.

Specialiștii susțin că cel mai inteligent animal, după om, ar fi delfinul. Aflând, armata SUA a înrolat imediat delfini pe care i-a instruit pentru croaziere de deminare și i-a trimis să lupte contra Iraqului. Botezați cu nume delfinești: Takoma, Makai și înarmați de la coadă până în dinți cu camere de luat vederi în bleumarin și greble submersibile, superbele mamifere au dezertat imediat în semn de protest pentru locul pe care au fost instalați în topul inteligenței planetare.

Mult mai disciplinat, cum stă bine unui adevărat american, președintele George Walker Bush a rămas la post chiar și după ce a ratat podiumul. El s-a clasat abia pe locul patru, în topul celor mai proști americani. După Michael Jackson, Mike Tyson și actrița Winona Ryder. (Evenimentul zilei, 31.03.2003; Libertatea, 04.04.2003)

Cămilele iraqiene au evadat din caravanele ce le făcuseră celebre prin deșert și au declanșat furtuni și turbioane de nisip, pe care americanii nu le exersaseră nici la antrenamente, nici pe simulatoare, nici la Hollywood. Aparatura electronică sofisticată și sensibilă, cum o știm, a făcut numeroase neplăceri soldaților care și-au rupt pingelele depanându-o. Din acest motiv sistemele GPS au comutat uneori pe FF (frendly fire), ceea ce a epuizat proviziile de zinc ale aliaților.

Ipocrizia militarilor

Un eveniment extraordinar produs în plictisitoarea monotonie a invadării Iraqului a înviorat toată suflarea militară, civilă și mediatică americană. Cel mai tânăr soldat american, adolescenta Jessica Lynch de 19 ani a fost eliberată din mânile iraqienilor cotropiți, chiar din spitalul de campanie unde era reținută pentru tratament (Național, 03.04.2003). Când se va întoarce sănătoasă în Palestine, Virginia de vest, va găsi desigur pregătit pentru semnat contractul cu studiourile de la Hollywood, pentru filmul episodului prin care a trecut. Bineînțeles rolul ei va fi interpretat de Sylverster Stallone (fostul Rambo I,II și III), în timp ce cu banii câștigați Jessica își va putea termina liceul. Adevărul iese întotdeauna la suprafață și Rambo, cel care a trezit America din coma post Vietnam, acum o lună primește premiul Zeama de Zmeură, rezervat celor mai proști actori americani.

În anul 1988 în Rambo III, Stallone realizează o misiune de recuperare din mâinile băieților răi, vorbitori de limbă rusă, a unui colonel american, cam obosit. Filmul este dedicat poporului afgan, în semn de respect pentru lupta sa dreaptă împotriva cotropitorilor sovietici. Peste 12 ani americanii intindeau covoare de bombe peste același brav popor afgan.

Ajută-i Doamne pe americani. Ei n-au nici o vină că n-au învățat la școală unde se termină democrația și unde începe colonialismul. Sunt tineri, acum după douăsutepaișpe ani, vor învăța poate de la altcineva unde se termină colonialismul și reîncepe democrația. Ajută-i Doamne pe americani, că degeaba își iubesc America, dacă America nu-i iubește pe ei, cum zicea domnul suc de zmeură.

Parcă trăim o piesă de teatru cu prea multe personaje și prea puțini interpreți și din lipsă de actori fiecare joacă succesiv mai multe roluri! Ca Silviu Brucan.

Dar să revenim la eroina Jessica. După două luni de la legendara recuperare, faptele aveau să depășească scenariul. Eroina simbol nu are răni de glonț sau cuțit ci fracturi multiple. 9 coechipieri au murit și ceilalți șase au fost capturați de iraqieni. Nimeni nu știe cum a devenit eroina, eroină, în ce scop și în ce misiune. Singura care poate da detalii este ea însăși, dar lovitură de teatru. Revenită acasă, unde ar fi trebuit să-și reia viața de unde o lăsase, își pierde brusc memoria. Oricum noi toți o iubim pe Jessica cu sau fără memorie, cu sau fără liceu, cu sau fără decorații.

Ipocrizia ajutoarelor

Pachetele umanitare pregătite cu mare grijă de americani sunt aruncate iraqienilor cu multă atenție și afecțiune. Ele conțin tot ce trebuie omului ce trăiește pe o pungă de petrol dar sub o talpă de dictator: afișe, hrană, medicamente, fluturași, apă, sucuri, șlapi, fructe, alte afișe, alte manifeste, ciocolată, arahide, pleduri, aceeași fluturași. Desigur sunt și câteva inconveniente colaterale. Datorită birocrației, distribuția întârzie, șlapii se alterează, iar unele pleduri ajung la destinație, expirate. Din cauza designerilor pachetele cu ajutoare seamănă leit cu unele materiale explozibile de unică folosință.

Ipocrizia americanilor

(Daniel 11,9) "Acesta va porni împotriva împărăției împăratului de la miazăzi, dar se va întoarce iarăși în țara sa. Totuși fii săi se vor agita și vor strânge o mare mulțime de oști, iar unul va înainta, se va revărsa ca un râu care iese din matcă și el va veni iar și va duce război până la cetățuia lui."

(Daniel 9,27) "El va încheia un legământ cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare..."

(Daniel 11,11) "Și împăratul de la miazăzi, mâniat de aceasta, va ieși și se va lupta cu împăratul de la miazănoapte; va ridica o mare mulțime, dar mulțimea va fi dată în mâinile lui. Atunci când va captura mulțimea, inima împăratului de la miazănoapte se va îngâmfa, va doborâ zeci de mii, dar tot nu va birui....

...Și în acele timpuri, mulți se vor ridica împotriva împăratului de la miazăzi și o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula , ca să împlinească viziunea; dar vor cădea. Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri și va lua cetățile întărite. Armatele de la miazăzi, nici chiar cei mai aleși oameni ai săi , nu vor putea să țină piept, nu vor avea putere să se împotrivească....

... Apoi se va îndrepta spre cetățuile țării lui; dar se va împiedica, va cădea și nu va mai fi găsit. "

O acțiunea inspirată de americani a fost transmisă prin ambasadoarea lor la Bagdad și a determinat invadarea Kuweitului de către Saddam Hussein. Dovedindu-se o capcană, ocuparea Kuweitului a devenit pretextul acțiunilor întreprinse ulterior de americani pentru pedepsirea agresorilor În 1991, în timpul președintelui George Bush tatăl, americanii au făcut o incursiune în Golful Persic contra lui Saddam Hussein.

Deși au avut numeroase incidente și neplăceri americanii au fost pe punctul de a-l spulbera pe Saddam, dar când toți se pregăteau de atacul final, trâmbițele au sunat retragerea. Fiind trâmbițe divine pluridirecționale au fost auzite și de unii și de alții, deci s-au retras toți. Armatele lui Saddam nu prea avuseseră chef să lupte, fiind predispuse să capituleze. Iar americanii au plecat acasă pentru a-și număra pierderile, la domiciliu. Sindromul Golfului s-a dovedit un fel de bombă cu efect întârziat, servită la pachet.

Nimeni nu a înțeles nimic, dar nu era pentru prima dată.

Au urmat 12 ani de embargo împotriva Iraqului timp în care deși au vândut petrol doar cât să nu moară de foame, printr-un mecanism financiar infailibil, irakienii au acumulat o datorie externă înrobitoare.

La timpul sorocit George W Bush fiul, ajuns la rândul lui președinte cu ajutorul bine precupețit al fratelui său guvernatorul de Florida, a reînodat conflictul cu Saddam Hussein.

La început au promis că vin să confiște armele de distrugere în masă; apoi pe cele nucleare; pe urmă cineva le-a suflat pontul cu armele biologice; după care și-au amintit de Bau-Baul Saddam; au motivat apoi că rachetele Al Samud sunt măsluite și depășesc raza de acțiune de la 150 la 183 km periclitând SUA situată la 5000; după care au cerut ca Bau-Baul să emigreze cu familie cu tot; apoi au invocat milițiile baase; în final altcineva a reclamat partidul de guvernământ Baas, in corpore; răsgândiți, au anunțat ulterior că vor să răstoarne regimul iraqian chiar cu prețul exterminării poporului însuși! În această frământare furibundă de cauze și motive au scăpat permanent din vedere tocmai rășina, sau cum îi spunem noi azi, petrolul.

Așii rămânând la locul lor în manșetă.

Fiind o țară democratică au deschis liste de voluntari pe care s-au înscris: 47 de țări, cu Angola 48, 300000 de soldați, generali și elevi de liceu, trei mii de avioane, toate portavioanele plutitoare și cele submersibile, 120 de sateliți, șapte planete din sistemul solar (Uranius și Plutonius se mai gândesc încă), tancuri câtă frunză, helicoptere câtă iarbă, sau invers.

La un moment dat lista s-a fragmentat.

Ipocrizia iraqienilor

Romani(12,19) "Prea iubiților nu vă răzbunați singuri ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu; căci este scris: Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci dacă-i este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete dă-i să bea; căci făcând astfel vei îngrădi cărbuni aprinși pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine."

Au indus în eroare CIAul, că-i vor întâmpina pe americani cu pâine și pește, ca pe musafiri, după pilda biblică. Dar minunea nu s-a mai repetat și cele 12 coșuri pregătite pentru firimituri au rămas goale. Fără să înțeleagă că de fapt este un festival planetar ce se desfășoară în Iraq, simultan cu gala premiilor Oscar de la Los Angeles, iraqienii și-au călcat promisiunile invectivându-i pe musafiri: invadatori, cotropitori, agresori ceea ce i-a enervat pe bună dreptate pe flegmaticii rangers.

Ipocrizia generalilor

Soldații își salută întotdeauna superiorii cu expresia: Să trăiți, domnule... Superiorii nu răspund niciodată salutului cu Să trăiți, domnilor... Explicația este simplă. Superiorii în grad, în toate situațiile, dau sarcini de luptă, vorbesc de spiritul de sacrificiu, de dragostea de țară sau conducători, își îmbărbătează subordonații, le urează succes și apoi îi trimit la luptă, să moară. Inferiorii răspund ca de fiecare dată cu Să trăiți, domnule... adică urează viață lungă comandanților. Din acest motiv soldații rămân întotdeauna tineri și doar generalii îmbătrânesc. Generalii au fost întotdeauna tineri, dar nu au fost întotdeauna soldați. Acestă taină n-o cunosc decât bravii soldați care vorbesc limba română. Pentru a nu divulga secretul militar, nici prietenilor nici inamicilor, soldații români au fost drastic împuținați, iar cei rămași vor vorbi musai în engleză. Yes sir, yes sir!

Fără diferențiere s-au dovedit ipocriți toți generalii, indiferent ce armată conduc sau ce armă au învățat în Coreea, Laos, Vietnam, Somalia, Nicaragua, Kosovo, Bosnia, Afganistan, Filipine, la școală. Ei nu le-au declarat subordonaților că vor fi cazați în nisip, fără grup sanitar individual, cu apă curentă direct din Tigru și Eufrat, deși pe malul Mării Negre își aleseseră exigenți hoteluri cu confort de general de divizie (***).

Ipocrizia sosiilor

Fațarnic la propriu, pentru a-și putea conduce și înspăimânta poporul Saddam Hussein folosea un număr de sosii apreciat între 4 și 14. Alese după cunoscutul tipic, sosiile lui Saddam mai au încă o calitate: sunt decalate ca vârstă cu un an. Anual ele trec teste de vigoare, înțelepciune, credință și patriotism. Ultimul clasat este retrogradat și un alt aspirant îi ia locul. Ele, sosiile nu se arată niciodată simultan și pentru a ști cine intră în scenă se trage la sorți prin Internet. Sistemul introdus în urmă cu 24 de ani, este prevăzut să funcționeze fără întrerupere un secol. Pentru a nu-și dezbina formația de sosii primul Saddam s-a retras imediat după ce a pus la punct ștafeta. El urmărește acum evenimentele de la bordul unei stații circumterestre, unde joacă șah cu alți proprietari de sosii.

Ipocrizia țăranilor

In extrasezon agricol, țăranii iraqieni înarmați cu sape, furci, topoate și ce mai au prin gospodărie au ieșit din ogrăzi să vadă ce mai fac musafirii americani veniți cu mic cu mare, pe apă, prin aer și prin nisip. Într-o bună zi unul dintre ei pune pușca la ochi, trage și doboară un elicopter ultrasofisticat, care cade lat pe tarlaua omului. Evident massmedia a sesizat imediat că e vorba de un trucaj pus la cale de tiranul Saddam, a fotografiat și filmat orătania pe toate părțile și a informat omenirea că e vorba de o eroare, deoarece elicopterele Apache nu pot fi doborâte de țărani înarmați cu puști.

Discreți și plini de rafinament, ca întotdeauna, americanii au trecut sub tăcere adevărul. De fapt elicopterul, cu piloți cu tot, fusese donat de forțele aliate țăranului iraqian Ali Abed Mingash, căruia nu-i ajunsese toată viața să strângă banii cuveniți pentru a-și cumpăra nevastă. Ajuns la vârsta a patra, omul și-a îndeplinit acum, cu un pumn de alice, visul de-o viață și a încasat premiul de 20000 de dolari (USA) acordat de dictator.

Din țăran sărac Ali Abed a devenit erou cu stare. După o săptămână de celebritate a fost intervievat de hoții porniți în pustiire după bombardamente. A fost jefuit, bătut, i s-a furat chiar și pușca buclucașă. Fără ranchiună, cu deosebită obiectivitate și promptitudine, CNN s-a grăbit să anunțe planetei ce pățesc cei ce doboară o vânturătoare americană. Spre exemplu.

Ipocrizia polonezilor

Au intrat în legendă pentru cavalerismul și patriotismul ieșit din comun cu care au întâmpinat pe vremuri tancurile germane, pe cai arăbești. Pentru a intra în rând cu lumea, astăzi polonezii s-au supărat pe aliați că au deconspirat participarea cu trupe a Poloniei la războiul de eliberarea Iraqului ocupat samavolnic de iraqieni. Curajul le-a revenit brusc în obraji după evaporarea dictatorului, când a început lupta cavalerească pe ciolane, organizată pe bună dreptate de cei care au dat jertfa de sânge. La flacon.

Cât despre episodul antitanc... probabil caii erau nărăvași și s-au speriat toți odata!

Ipocrizia popoarelor planetei

Multe capitale și orașe ale lumii au permis organizarea mitingurilor de protest împotriva iraqienilor care își agresează musafirii americani și britanici ce vor să schimbe dezinteresat clima în Iraq și golful Persic, spre bunăstarea generală. Manifestațiile sau dovedit lipsite de temei deoarece nici un guvern nu este pus acolo să ia în considerație câteva sute de mii de oameni ce mărșăluiesc pe străzi. Alta ar fi fost situația dacă pe străzi ar fi ieșit o mie de ovine, bovine, porcine, cabaline sau bubaline, cum s-a întâmplat în urmă cu câțiva ani în Franța. Atunci autoritățile au intervenit cu promptitudine și cu utilajele de dezbălegărit, dând satisfacție deplină șeptelului, care își părăsise fermele simțindu-se disprețuit pe piată.

Cu oamenii e altceva. De ce mai plătim polițiști, scutieri, tunuri de apă, lacrimogene, fumigene, dubițe? Pentru a putea savura diferența dintre bipezi și patrupezi.

Ipocrizia guvernelor

Guvernul american încorporează soldați străini pe care îi trimite în luptă. Ei nu sunt cetățeni americani. În cazul în care cad în bătălii, familiile lor de peste țări pot primi în anumite condiții cetățenie americană. Dacă nu mor în bătălii se aleg doar cu solda.
Guvernul american ar trebui constrâns să acorde cetățenie familiilor distruse, văduvelor, răniților, orfanilor iraqieni. Să-i înfieze. Nu să-i lase colateral, fără tați și fără mame, fără mâini și fără picioare. Aceștia ar merita din plin cetățenia americană. Înțesată de coreeni, vietnamezi, somalezi, bosniaci, angolezi, filipinezi împrospătatul conglomerat s-ar gândi poate mai mult când și-ar dona votul. Dar cine ar putea dicta unui guvern suveran, independent, ales democratic, o atare soluție? ONU?

O, nu! ONU are suficiente probleme cu sponsorii pentru a-și procura jaluzele și ventilatoare. Nu de alta, dar trebuie reinstaurat climatul, de pace în sălile de dineuri și conferințe. Până la următorul război mai sunt săptămâni lungi și apăsătoare...

Ipocrizia vidului de putere

Pe urmele de teroriști, soldații americani au fost mai întâi debarcați în Afganistan. Aici trebuiau să-l recupereze pe Osama ben Laden pentru a-l trimite pachet la CIA, de unde dezertase cu ceva timp în urmă. Nu l-au găsit, în schimb au distrus toate formațiunile carstice. Bombele au răscolit măruntaiele pământului, până în Europa, dar nu s-a mai speriat nimeni, acum toți știm că erau cutremure inofensive provocate de aliați.

Reechipați, soldații americani încărcați cu câte 4 sarsanale, 5 straițe, 3 trăistuțe, 6 borsete, o sacoșă, două mitraliere și o gamelă multifuncțională fiecare, au fost cărați câte doi cu avioanele Hercules și deversați în Iraq. Organizarea în cupluri a fost necesară din motive obiective, nu subiective, pentru că echipați cum erau, bravii soldați americani nu se mai puteau ridica decât unul pe altul.
În graba plecării la război au uitat acasă trusele antivid. Deveniți în trei săptămâni stăpâni peste Bagdad, l-au alungat pe Saddam care disperat și dispărut a lansat atunci singura armă de nimicire în masă pe care o avea: populația. Bine instruită, ca un nor de lăcuste, în câteva zile arma și-a dovedit pe deplin eficacitatea. Totul a fost devastat, tranșat și furat: magazine, școli, spitale, ambasade, muzee, biblioteci, hoteluri, autoturisme, palate. O singură excepție Ministerul Petrolului și toate derivatele acestuia care erau securizate cu vigilență de aceeași soldați, altfel complet necunoscători în ale vidului de putere ce apăruse ca din senin.

Faimosul Muzeu Național de Istorie al Iraqului era de mult pe lista indezirabililor [150,(28)]. Aici erau păstrate colecții de artă aparținând culturii babiloniene, asiriene, sumeriene, mesopotamiene, texte islamice, obiecte de cult. Într-un cuvânt o civilizație de peste 7000 de ani, trebuia să piară fiindcă YHWH a făcut lumea abia acum 6000 de ani [129,99]!

Cât despre neprețuitele exponate, cele ce au scăpat întregi, vor fi cumpărate de colecționari profesioniști, la prețul de relicve contra hrană. Astfel excepționalele obiecte de patrimoniu universal își vor ocupa de mult pregătitul loc, în pivnițele vaticanilor.

Trebuie să-i dăm crezare lui George Walker Bush când spunea că pe americani nu-i interesează petrolul, ci drepturile omului. Gurile rele spun că de fapt se căuta codul lui Hammurapi. Acest cod conține o reglementare mai veche decât cea emisă de ONU, privind raportul dintre prădați și prădători, asediați și asediatori, jefuiți și jefuitori. Acest cod trebuia șters din memoria planetei și odată cu el principiul ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Prea se lucra pe bucățele...

Cum spuneam, soldații americani, veniseră fără trusele antivid de putere. Cineva i-a scos din perplexitate și a mai tras o linie de demarcație 11.04.2003, cucerirea Bagdadului. Ce urmează nu e treaba noastră, foaia de parcurs nu așteaptă. Noi suntem militari, cucerim și plecăm, ce se întâmplă după, nu ne privește.
Îi privește în schimb toată planeta, chiar dacă i s-au agățat pe figură ochelari de cal.

La zece zile după ce au încetat bombardamentele asupra Iraqului, jurnaliștii și soldații americani au început să fie condamnați pentru micile furtișaguri la care s-au dedat în scurta lor misiune eliberatoare: Benjamin James Johnson de la televiziunea FOX NEWS a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru furtul a 12 tablouri din palatele lui Saddam, reprezentând familia acestuia; Cinci soldați sunt încă supuși anchetei după ce autoritățile americane au recuperat cei 900000 de dolari pe care îi furaseră din seifurile palatului lui Saddam Hussein. (Evenimentul zilei 25.04.2003). Ca mari amatori de artă, așteptăm să aflăm ce au făcut autoritățile menționate cu suma recuperată!

La trei luni de la cucerirea Bagdadului, nu se găsiseră armele de nimicire în masă pentru care inima planetei se făcuse cât o mărgică de frică. În schimb la Londra se numără încă variantele de rapoarte sperietoare ce se citeau în camere pentru înspăimântarea lorzilor, unde au început sinuciderile.

Cea mai bună soluție pentru noi va fi să uităm incidentul. Iar pentru iraqieni să se uite toată ziua, după bombardamentele cu ajutoare pentru micul dejun.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!