...În prelegerile noastre despre arta creată de om de-a lungul timpului, ne-am oprit la arta bizantină. Înainte de a trece mai departe, vreau să mă opresc puțin asupra unui subiect destul de controversat, icoana.
         De când există icoana? – ne putem întreba. Greu de spus. Zic ortodocșii că dintotdeauna. Prima „icoană” ar fi fost însăși lumea, reprezentare a dumnezeirii. A doua icoană a fost omul, „creat după chipul și asemănarea Domnului”. Pe urmă, în Cartea Ieșirii se dau indicații asupra figurilor de îngeri (heruvimi) care trebuiau puse deasupra chivotului și a celor a fi cusute pe pereții cortului. Mai târziu sunt amintiți taurii pe care se sprijinea vasul de curățire din incinta Templului, stâlpii sculptați de la intrarea în Sfânta Sfintelor și „pecețile” de pe pereții Templului.
         Alte mărturii sunt însă indirecte. Iacov fură „idolii” din casa socrului său Laban în momentul fugii sale, în schimbul lor primind dreptul să plece cu soțiile și averile dobândite. Să amintim că Iacov și Laban erau rude și de aceeași religie. Mai târziu, turnarea „vițelului de aur” în pustie ar indica faptul că evreii aveau un astfel de idol înainte de a părăsi țara Egiptului. Iar David întârzie descoperirea fugii lui de la curtea lui Saul ascunzând în pat sub pături, ajutat de soția sa Micol, un „chip cioplit”.
         Isus, în parabola banului pare să indice că, așa precum pe ban este chipul „Cezarului”, poate exista și un chip „al Domnului”. Să dăm, deci, fiecăruia cinstirea cuvenită. Chipul lui însuși se imprimă pe vestita pânză a Veronei. Iar tradițiile primei biserici amintește de primele icoane pictate de însuși evanghelistul Luca. Cert este că primele chipuri de „sfinți” sunt pictate deja în primele decenii după Christos. Au fost descoperite astfel de „icoane” la copții din Egipt, dar și pe pereții catacombelor romane.
         Cam tot atunci au început primele discuții iconoclaste, discuții care vor duce eventual la confruntări armate. Slavă Domnului și a armatelor „cezarului”, cei în favoarea icoanelor au avut câștig de cauză, drept care arta murală, a mozaicului și a icoanelor au avut o mare înflorire în sânul bisericii „adevărate și universale” (ortodoxe și catolice) ducând la apariția și dezvoltarea artelor vizuale așa cum le știm astăzi.
         Buun. La această scurtă trecere în revistă nu cred că sunt mulți să protesteze. Cearta pornește acolo unde se discută despre interpretarea care i se dă icoanei. Pentru că cei care cred că iconoclaștii nu au mai avut nici o problemă după victoria lor decisivă – oficială! – asupra adversarilor, trebuie să le spun că se înșeală grav. De atunci și până azi, icoanele au fost tot timpul contestate, iar bisericile care au susținut folosirea lor au fost etichetate drept „păcătoase” – așa precum și protestatarii au fost numiți „eretici”, „sectari”, „pocăiți”..
         Care este, așadar, mărul discordiei în această discuție veche de aproape două mii de ani? Porunca a doua dictată de Dumnezeu lui Moise și scrisă pe Tabla Legii spune „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul, să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un domn gelos care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce mă urăsc și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.” (Ieșirea, 20, 4-6)
         Se pare că evreii, acceptând în sfârșit slujirea unicului lor Dumnezeu, au aplicat cu strictețe aceasta poruncă – deși, cum am amintit mai sus, au fost și excepții. Au fost mai ales evrei, chiar regi, care s-au aplecat spre alte religii, fiind eventual pedepsiți cu pierderea regatelor și ducerea lor în robie. Totuși, muzeul de Artă și Istorie din Ierusalim nu păstrează nici o lucrare de artă executată de evrei, ci doar, eventual, la comanda evreilor. Toate obiectele de artă sunt produse de canaaniți, filisteni, ulterior de eleniști.
         Abia în secolul I după Christos apare o schimbare de atitudine. Atât iudeii, cât mai ales evreii din „secta” nou apărută, care va purta numele lui Christos, devin mult mai deschiși în interpretarea acestei porunci. În urma distrugerii Templului, a Ierusalimului și împrăștierea evreilor în cele patru vânturi, aceștia au început să se adapteze realității comunităților în mijlocul cărora trăiau. Să nu uităm că pe atunci elenismul cucerise întreaga lume cunoscută, fiind acceptat chiar și de către cuceritorii romani. Chiar și parții, în afara imperiului roman, adoptaseră elenismul. Iar iudaismul a supraviețuit, mai ales în primele secole, tocmai acolo, pe malurile Tigrului și ale Eufratului.
         În schimb, creștinii au acceptat mai deschis reprezentarea „scripturii prin imagine”. Forțați să se adreseze „neamurilor” prin respingerea sectei lor de către iudaici, au folosit toate mijloacele pentru a atrage acele neamuri. Și printre aceste mijloace, nu în ultimul rând, a fost imaginea („ikon” în grecește). Să nu uităm că ei se adresau în primul rând obidiților, celor fără multă educație, celor „săraci cu duhul”, „copiilor”. Pe lângă adoptarea unor rituri și tradiții „păgâne” (Crăciunul, cultul sfinților, al Fecioarei Maria, al morților), acceptarea reprezentării imaginilor a fost doar un mic pas. Cu o corecție, pe care creștinii primei biserici s-au străduit să o sublinieze: noi nu ne închinăm „chipului cioplit”, peretelui sau lemnului (ulterior, sticlei) pe care este așternută culoarea, ci privim „dincolo de imagine (ikon)” închinându-ne în spirit lui Iisus și Dumnezeului Tată.
         Alții, însă, spun: „Anatema! Vă faceți chip din lemn vopsit și vă închinați lui, îl pupați și îl venerați. Vă închinați la Cruce! Vă închinați înfățișărilor de sfinți, împotriva poruncilor. Doar oricine vede sub masca lor zeii păgâni adoptați doar pentru a atrage neamurile, sau doar o reînnoire a cultului morților (lari). Iar sub chipul Maicii Domnului se ascund chipurile urâcioase ale zeităților păgâne Isis, Astarte, Ishtar, Artemis, Bona Deea, Deea Mater, etc.”
         Să-i lăsăm însă pe iconoclaști să se ia de ciuf cu adversarii lor, pentru că nu este nici datoria noastră, nici nu ne stă în putință să oprim aici un conflict vechi de când există biserica creștină. Să ne bucurăm doar că în zilele noastre acest conflict nu duce la atrocitățile petrecute în timpul cruciadelor, autodafeurilor, nici la distrugerile de opere de artă ca în timpul războaielor religioase.
         Noi să ne îndreptăm atenția, deci, spre marile Icoane. Recunoaștem cu toții că Lumea, Natura, sunt create drept „icoane”, imagini ale lui Dumnezeu. Și în timp ce sărutăm și ne închinăm în fața icoanelor pictate, privim cu nepăsare spre acest chip al lui Dumnezeu. Scuipăm această icoană, o batjocorim, o călcăm în picioare, o acoperim cu murdării, îi stoarcem bogățiile, îi distrugem frumusețile, o UCIDEM. Iconoclaști sau ne, arătăm aceeași pornire satanică împotriva acestui chip dumnezeiesc.
         Cu cealaltă „icoană”, cea a Omului, este chiar mai rău. Deși toți creștinii, iudeii, islamicii, ba chiar și triburile animiste, recunosc că Omul este creat „după chipul, după asemănarea” Creatorului, indiferent cum s-ar numi acesta. O imagine infidelă, care în timp s-a îndepărtat de original, dar totuși o imagine a Creatorului. Însuși Isus își zice Fiu al Omului. Și mai zice, iarăși și iarăși: cinstiți-vă semenul, căci prin el mă cinstiți pe mine. Cine mă cinstește pe mine, pe Tatăl îl cinstește. Iar cine face rău semenilor lui, Domnului aduce știrbire! Aceasta este mesajul sublim al învățăturii creștine: Iubește Omul!
         Dar noi, noi ce facem? L-am pus pe om sclav, încă de pe timpul patriarhilor, deși el este fratele nostru. L-am ucis, am exterminat întregi popoare – de multe ori cu Scriptura în mână, ascunzându-ne după „porunci Dumnezeiești”. Am pocit obrazul semenului nostru, l-am sângerat, l-am scuipat, l-am pălmuit, l-am inundat în lacrimi. Mesajul de dragoste creștin a fost înlocuit de maxima romană – în fața căreia chiar și păgânul roman se cutremura! – „homo hominis lupus” (Omul este lupul oamenilor).
         Ascultăm și privim știri la radio și TV și ne crucim - de uimire și scârbă, dar și pentru a ține piaza rea departe de noi! Mame care își ucid copiii, copii care își ucid părinții, oameni – chiar și în sutane! – siluind copii, ucideri de mii și zeci de mii în numele Domnului sau al lui Alah, triburi care se masacrează reciproc, worlords care otrăvesc hrana trimisă civililor care mor de foame, guverne jefuind și exterminând poporul care și-a pus speranțele în ele...
         De aceea, mă întreb: de ce ne închinăm cu smerenie în fața imaginilor pe lemn, sticlă, sau hârtie colorată, când necinstim zi de zi și oră de oră imaginea Creatorului, fie ea Natură, fie ea Om? De ce protestăm scandalizați când vedem pe alții închinându-se la icoane, dar acceptăm – alăturându-ne lor – batjocorirea imaginii lui Dumnezeu?
         Poate să îmi răspundă cineva?...
Escu
(Prelegeri Neascultate,
Ediția a II-a)

Nota Redactorului:

Nu credem că cineva a dat răspuns acestor întrebări. Nici noi nu riscăm vreun răspuns; știm că la aceste întrebări ar trebui să răspundem în fața propriilor noastre conștiințe mai întâi...