Fărâmă de nimic

Cu fața la altarul cerului mă-nchin,
Căci nu știu ce taine,
Dincolo de el ascunde,
Tu Doamne ! De ești al meu stăpân,
Mă îmbarcă pe a ta corabie.

Mă simt fărâmă de nimic,
În universul tău misterios,
Și infinit de mare,
Mă întreb, Ce rol are?
Al meu destin,
În teancul tău,
De suflete rătăcitoare.

Căci mi-ai dat minte să gândesc,
Dar vai ! Ce minte scurtă,
Care m-ajută să trăiesc,
Și să-mi învârt destinul,
În juru-mi pe orbită.

Și Doamne ! Cum să nu doresc,
Să știu, în infinitu-ți univers,
Viața mea și-a celorlalți,
Oare la ce ajută. ?

Cu fața la altarul cerului mă închin,
Fărâmă de țărânâ și nimic ce sunt,
Þie Doamne, de ești al meu stăpân,
Îți mulțumesc acum, cât mai am timp.

Până al meu pământ voi părăsi,
Știu ce am fost, dar nu și ce voi fi,
Decât că sunt un suflet rătăcit,
Fărâmă de țărână și nimic,
Ca toate celelalte.


27 –01 –2004