(fragment)

     ...Pentru că, dacă este să credem ce spune Biblia, la început a fost Cuvântul. El a fost cel ce ne-a ridicat din rândul animalelor. Unii spun că ceea ce ne deosebește de animale este râsul, comuniștii spun că munca, dar eu cred totuși că putem considera afirmația Bibliei drept adevărată: ceea ce ne deosebește de animale este Cuvântul, pentru că acesta presupune Gândul și interacțiunea socială, gândirea și rostirea articulată a vorbei.
     Sunt triburi trăind încă în lumea animistă, care acordă o importanță deosebită Cuvântului. Spun ei, și noi îi înțelegem de ce, că un obiect nu există până nu este numit. Extrapolând, putem spune că animalele pământești nu au existat până când Adam nu le-a dat nume, tot așa florile și copacii, păsările cerului și peștii apelor. Eva a prins viață prin căpătarea unui nume, așa cum însuși Adam devenise ființă atunci când Dumnezeu l-a numit Om. Acele triburi merg mai departe: unele își ascund numele - care există, bineînțeles, pentru că ele însăși există! - pentru ca adversarii să nu poată pune blesteme asupra lor. Deci, un nume blestemat aduce blestemul asupra posesorului acelui nume. Acest obicei se poate observa chiar și la religiile dezvoltate, ca de exemplu la mozaici, care țin secret numele propriei divinități.
     Cu timpul, această semnificație pe care o are Cuvântul a fost transferată în relațiile inter-umane. Vrăjile, blestemele, binecuvântările spuse de vraci sau preoți au fost considerate vitale pentru existența tribului, poporului, sau chiar numai a individului. Animalele cădeau mai ușor pradă vânătorilor, tribul se dovedea mai norocos în adunarea fructelor sau în respingerea atacurilor din partea altor triburi, sau doar a animalelor flămânde, copiii erau nu numai mai mulți, dar și mai sănătoși... Ne putem doar imagina importanța deosebită pe care Cuvântul a căpătat-o acum câteva mii de ani. Vremea s-a îmbunătățit în mod decisiv, perioadă glaciară dispărând pentru a face loc unui climat temperat care susținea înmulțirea incredibilă a animalelor. Triburile se dezvoltau continuu, reușind să extermine animale care le susținuseră îin timpul glaciațiunii, ca mamutul, mastodontul, ursul de peșteră, rinocerul păros. Aceasta la rândul său a dus la apariția cultivării plantelor și creșterea animalelor, deci la apariția primelor așezări umane permanente, în ultimăa instanță la apariția civilizației. Șamanii, alături de căpeteniile de vânătoare, începuseră să adune putere în rândul tribului, ducând cu timpul la diferențe sociale. Și toate acestea datorită Cuvântului.
     Dar Cuvântul, în toată această perioadă, avusese și un alt rol, rol care în timp se va dezvolta până la a căpăta valoare de adevărată artă: cel de mijloc de distracție, de petrecere plăcută a lungilor nopți de iarnă. Se crede că primele forme de artă umană au fost artele decorative: pictura, sculptura... Ne este greu astăzi să spunem care au fost primele forme. Atât pictura - și sunt vestite frescele de pe pereții grotelor din sudul Franței și nordul Spaniei - sau sculpturile din aceleași arii, sau de pe valea Dunării mijlocii, au avut mai întâi un rol religios șamanic. Cum putem noi însă considera că muzica și dansul nu au existat cel puțin simultan cu aceste forme de artă, probabil având un rol încă mai religios? Și ne întoarcem și repetăm întrebarea: oare primordial nu a fost Cuvântul, chiar înaintea Cântului? Când oamenii se adunau la intrarea peșterilor, punând un foc între ei și lumea adversă dinafară, oare nu aveau această formă de transmitere a sentimentelor, a simțirilor, să le umple serile și nopțile pline de teamă și speranță în mai bine?
     Probabil atunci a apărut Povestea. Prima poveste a fost, probabil, rememorarea unei întâmplări care a marcat ziua respectivă. Descoperirea unei urme care a dus pe îndrăznețul vânător în poziția de a doborî un animal. Sau, poate, actul de curaj al unei mame care a sărit în fața unei vipere veninoase pentru a-și apăra copilul de mușcătura mortală. Sau, poate, demonstrarea celor tineri cum, o anumită piatră lovită într-un anumit mod, face să apară prețioasa unealtă. Cu timpul aceste povești simple au început să fie povestite și repovestite cu admirație de membrii tribului. Nemaipomenita aventură a vestitului lor lider care a reușit să fure Scânteia focului de la dușmani, salvând astfel tribul. Sau poate istețimea șamanului care le arătase calea în care pot ucide mai mulți mamuți fără a pune viața prețioasă a vânătorilor în pericol, prin mânarea turmei peste buza prăpastiei...
     Aceste povești au contribuit la apariția miturilor și legendelor. Fenomene atmosferice, întrebări filozofice - puse pe vremea când cuvântul Filozofie nu fusese pronunțat încă! – au intrat în comoara de tradiție a unui trib, sau a mai multor triburi înrudite. Forma această de artă, veche de când Lumea, a ajuns până în zilele noastre, spre uimirea generațiilor. Ce altceva este Epopeea lui Ghilgameș, veche de peste cinci mii de ani? Poveste care a influențat întreaga dezvoltare religioasă și literară a triburilor semitice care au urmat sumerienilor, inclusiv cea a evreilor. Sau Mahabharata, care povestește lupta dintre arieni și dravidieni, din zorii îndepărtați ai omenirii? Oare ele nu sunt cu mult mai vechi decât momentul în care Poetul le-a consemnat? Oare întâmplările petrecute la poalele zidurilor troiene nu au fost narate de Aedul orb Homer, la mai bine de patru veacuri după momentul desfășurării lor? Cât de vechi sunt miturile legate de lupta pentru supremație între Titani și Zeii Olimpieni, amintite prima dată de Hesiod în secolul 7 BC.? Dacă ținem cont că multe nume ale acelor Titani provin din limba populațiilor anterioare grecilor și chiar aheilor, pelasgii, probabil Poetul nu făcea altceva decât să repovestească întâmplări vechi de peste un mileniu, pe timpul lui!
     Cu timpul, Povestea a devenit extrem de importantă în afirmarea spiritului național al unui popor. Un popor dispare numai când propriile povești dispar, și se dovedește viu prin Basmele și Legendele lui încă vii. Grecia antică trăiește încă, mai vie chiar decât moderna Grecie, datorită legendelor șsi miturilor. Vechii germani ne sunt cunoscuți mai ales datorită Nibelungilor, iar vikingii datorita sagăi scandinave. Formarea poporului francez o știm din Cântul lui Roland și citind despre Guillaume d’Orange, iar cea a spaniolilor citind despre El Cid. Cum am ști despre perși fără a citi despre Rustam, și despre romani fără a ne aminti de Lupoaica capitolină și despre vulturii numărați de frații primordiali? Spiritul refuză să creadă în Răul întruchipat în fanaticii muslimi, amintindu-și în primul rând de nemuritoarele Povești șoptite cu dragoste de Șahrazada, în nopți cu lună plină - cum numai în deșert se pot vedea. Și ce ar fi Biblia fără poveștile transmise din generație în generație și fără versurile de iubire gingașă, adunate sub titlul de Cântarea Cântărilor?
     Americanii au simțit și ei nevoia de a avea eroii lor de noi legende, chiar dacă aceștia poartă steaua de șerif sau legitimația de detectiv, și se numesc Superman. Chiar și comuniștii...
Escu
(Prelegeri neascultate de nimeni
Ediția a II-a)

Nota Redactorului:

Mai ales, ne întrebăm noi citind acest fragment din bogata operă a Profesorului, ce ar fi românul fără Gruia lui Novac, fără Pintea Viteazul, fără Ana lui Manole, fără Păcală, fără Făt Frumos și Ileana Cosânzeana și, înainte de toate, fără Miorița? Cât timp Poveștile, Miturile, Legendele, Baladele, Doinele românilor mai sunt citite, povestite, cântate, neamul nostru nu piere. Numai că, iată, serile ne sunt umplute de ecranul fosforescent, lectura se mărginește la cursul Bursei, iar muzica la manele. Ne uităm legendele și haiducii, iar eroii sunt cei ce dau „tunuri” și „țepe”, plimbându-se pe ulița murdară în mașini scumpe și arătându-și dinții de aur... Copiii noștri știu mai multe despre Spiderman și Pokemon, decât despre Manole și ciobanul înfruntând senin ce i-o da Soarta.
Românii pier, dragii Moșului. Haideți să ne povestim Poveștile, cât mai este timp...