Iarna nu se mai numește anotimp și stelele îndrăznesc din nou să cadă. Aștept risipirea norilor gravizi cu cristale de gheata pentru a contempla stelele și luna și pentru a spăla privirii moartea și nemurirea. Nu pot gusta din fructul negării acestora, dar cred că mă pregătesc în fața lor. N-a mai plouat demult, și între picurii de apă vreau să-mi regăsesc adâncul. Imitarea netrăirii iernii e mai greu de suportat. Dinăuntru au fost nevroze și acum se alungă frica de eșec. Iată de ce dragostea e sublimă când ne regăsește primăvara. Sunt sigur că de acum încolo nimeni de nimeni n-o să se despartă. Și nici nu vom mai sta în afara noastră. Sau poate e numai ambiția de a ne considera cei mai liberi. Cu fiecare arbore înflorit, mă descopăr închis în comparație cu ceilalți și aștept ca adierea de vânt să mă deschidă, lucrurile invizibile luând probabil contur numai într-un presupus moment al îndepărtării tristeților.
Din fiecare zi de primăvară voi lua nefirescul să mă pregătesc pentru o altă răstignire, pentru zilele de Paște. Cred că mă voi împovăra cu o simplă aripă și, dacă nu mă voi descurca, voi cere o pereche de aripi. Duminica este în mine, așa că nu voi fi refuzat. În fiecare primăvară mi-am dorit să particip la slujbe în aer liber, în parcuri, cu toate icoanele alături. În anotimpul apropierii, hai să ieșim periodic din biserici! Acolo, unde pipăi verdele, comunicarea mi se pare mai directă, mai profundă. Numai primăvara ne scoate din acest ‘totum’ gândit ca teatru și din inerția simțurilor.
Urc un soare de care m-am dezobișnuit. Este în fapt o repetare firească, reînceputul! Ce e în nemărginire? Acel minut ce zboară cu trecutul, reînceputul, și viitorul. Și, totuși, târziul astăzi doare. Acum când pasul o ia razna, de ce îl mai rabdă țărâna? Poate că vrea pământul să-î sărute rana. Pământul își simte prada, mai mult nu are habar. Și ajungem în fața pământului la aceleași limite spre tindere. Oare, martie mă va salva din drumul spre nimic? O fi prea mic. La astfel de sentimente cu toții stăm la coadă și clipim invers. Sper ca măcar anul acesta primăvara să vină cu iubirea revărsată, dulcea amețeală și foamea nesfârșirii.
Cinste cui ne-a scris, cu toate că suntem prea înceți să mai sperăm! Asta pentru că ne-am așezat timid în fața morții. Ce vom lăsa afară încă nu știm. Mai în față își face loc uimirea, golul care cheamă gol. Curg din ceară stropii de lumină, cum se scurge aerul primăvăratic de peste noi. Viitorul vine după fiecare, cine și ce ar avea curajul să-l oprească? Timp nu mai este, dar vremea nu a venit. Mâine e atât de curând încât nu știu dacă mi-am făcut bine temele în iarna asta. Atâtea praguri sunt că stau drept în fața timpului. Starea mea o știți: e ca atunci când viața se răstoarnă la răscruce și ți-e teamă că iarăși se înghesuie nimicul. Și cât de tare doare corpul când se repetă-n viață acest cuvânt!
Cum a dat căldura am început să fac jogging, ca să prind în fiecare dimineață răsăritul. Alerg degeaba însă, căci răsăritul s-a mutat tocmai la apus. Mă închid din nou într-o lacrimă și desfac întregul din concret. Înțeleg că sunt după cum văd. Vinovat e ochiul minții, acel ochi care muțește văzul și care nu zărește mâna fericitei veșnicii. În jurul crucii pe care am purtat-o, albastrul a fost furat de porumbei. Sunt lacom după încă o pedeapsă, căci fuga mea și zborul păsărilor e ceva abstract. Și când obosesc, mă odihnesc urcând munții hrăniți de ferigi. Orice pisc este sever. Urcându-l, mă jertfesc. De fapt, ce îmi doresc este acea pedeapsă prin care să cadă chinul. Cuvintele seamănă cu mine, nici ele nu știu unde am ajuns, declarându-se metafore. Insatisfacția mentală se adâncește, sunt un alt început și-un alt sfârșit. Mai sunt încă și mai rămân puțin, că-și cere anotimpul partea în fiecare. Odată locuit de anotimp, cum să i te împotrivești?
Mă pătrund în frenezie, rătăcind dincolo de astenia de primăvară. Este o boală care îmi provoacă tablouri naive cu îngeri. Pentru că îngerii au avut urechi făgăduite infinitului și au avut abilitatea să se strecoare în imaginarul colectiv, ei nu știu ce înseamnă un sens orar, mersul prin iluzii, starea acelui ‘‘deodată bătrân’’. Realizez că am ajuns în cumpănă între eternitatea orizontală și identificarea carnală. Blocaj de spirit. Trec pe partea cealaltă, pentru a nu alege. Acolo mă voi căuta mai mult în alfabetul șoaptelor și voi aprinde rugul propriilor umbre. Peste fruntea îngenuncheată dau din umeri. Ce-mi rămâne? Să mă îmbrac simplu și să stau cum se cuvine în baterea de vânt a primăverii.
La ieșirea din iarnă, ca un urs cu un pronunțat simț de apărare a speciei, tremur pentru semeni. Dar prietenul e darul pe care nu ți-l oferă nimeni, ți-l faci singur. Devin indulgent și la calitatea viciului de-a avea prieteni. Lumea e atât de simplă, dar omul e complicat. Trebuia cineva să complice lucrurile. Târâtul speciei îl percep, însă îmi sfidez emoțiile. Mă feresc și de altele, grele, precum jubilarea și înjosirea în fața celuilalt. De fapt, apa nu curge pentru netoți! Din momentul în care am observat că lumea nu-i făcută din oglinzi, mi-am căutat capătul în întâmplare. Soluția salvării este să lăsăm măcar în această primăvară poezia în mijlocul lumii. E un semn de nerăbdare. Atunci am să strig de bucurie, sacadat, astfel încât sunetul de clopot ce se luptă în interiorul fiecăruia să trateze umbrele de incurabil. Și clopotul știe că nu sunt ei de vină! Nu e o scuză măruntă, ci o opinie a simfoniei spirituale. Fiecăruia i-a ajuns o umilință, fiecare suntem precum frunza căzută ce nu se poate întoarce la copacul-mamă. La acel inițial impuls, mi se dă cu lumea în ochi și, orbit, nu pot deosebi credincioșii de păcătoși. Ce profund lucrează mahmureala de primăvară!
Când văd verde, îmi par mai bun, mai nou. O tristă îndestulare. Apăs cu privirea orizontul, adică locul unirii verdelui cu albastrul, și-mi dau seama cât de mult țin la liniștea crepusculului, la ‘liniștea’ ce nu tace. În lungile zile de iarnă am învățat două lucruri: știu să înot printre îndoieli și să merg prin iluzii. Așa că strâng acele zile într-un calendar separat pe care aș vrea să-l uit cât mai repede. Ah, dar uit că va veni o nouă iarnă...
Primăvara parcă nu am vârstă când văd cum vântul trimite fluturii în curbe spații. Cum tot mereu ating o altă floare, fluturii fac istorie cu încetinitorul. Dacă cineva ar îndrăzni să ucidă aceste zburătoare pretențioase, va da cea mai puternică lovitură purității. La scara sufletelor stau resemnații, cărora arta înșelătoare a rațiunii le suprapune propriile lor suflete peste cele ale fluturilor. Sclavul minții e servit prost, indiferent de anotimp. Decât s-accepte o continuă viață de supraviețuire, de zburătoare, unii înroșesc apusul, închinându-se la diavol. Eu însă, ca să supraviețuiesc, am avut nevoie de degradarea iernii, de prăbușire, și accept supraviețuirea, indiferent cât de grea o fi. Evadat din original, mă mulțumesc acum cu un singur sfârșit, dat fiind faptul că ‘a exista’ e un plagiat. Cum căderea în perfecțiune are loc numai în neînsuflețit, aștept originalitatea trezirii. Hrănesc o flacără și numai pe sânge sunt dus mai departe, pentru ca sângele întreține cel mai bine arderea. Tot ce pot să mai fac este doar să mă pregătesc, cu mult curaj, pentru acea dimineață de primăvară, când Pillat se va spăla din nou pe mâini și va mai stinge o flacără.