Acum, cand domneste pacea somnului in linistea zilei ce se stinge, gandurile imi zboara departe. In ceasul cinstit al inserarii, cand ultima raza a soarelui apune, simt nevoia sa ratacesc, sa ma indrept spre un etern "nicaieri". Ma plimb pe strazile pustii, fara sa recunosc ceva. Totul pare nou, nesemnificativ, lipsit de sens.
Incerc sa uit de tot ceea ce ma inconjoara, dar asta ar insemna sa uit ca traiesc. Parca as vrea sa fiu invizibila, sa trec prin lume neobservata, fara ca cineva sa stie ca, de fapt, exist. As putea citi gandurile oamenilor, si poate asa as reusi sa descopar frumusetea vietii. Sunt clipe in care nu stiu ce vreau de fapt. Ma intreb adeseori: de ce inima mea nu tinde sa-si innobileze pasiunile; de ce sufletul meu nu se straduieste sa se inalte?
Cand, in unele clipe, ma simt inaltata intr-o lume mai buna, de acolo de sus, din lumina si bucuria ce ma inconjoara, privesc spre pustiul si ticalosia vietii mele: nu gasesc ca m-as fi schimbat, nici in aparenta, nici in realitate. Cand privesc si cercetez adancul fiintei mele, imi gasesc spiritul pustiu si inima fara nici un punct de sprijin. De cate ori suferinta mea nu era decat incercari, mereu innoite, de a tine in loc fericirea ce-mi fugea din suflet! Cat m-am ferit sa-mi recunosc greselile, pentru a nu primi adevaruri care ma adanceau in deznadejde! De multe ori ma nelinisteste faptul ca nu-mi pot pune de acord conceptiile cu realitatea; ma nelinisteste faptul ca placerile mi se strecoara printre degete, ca ceea ce imi doresc se implineste prea tarziu si ca ceea ce dobandesc nu mai are asupra inimii efectul la care ma asteptam, cand obiectul aspiratiilor mele era indepartat. M-am obisnuit ca in urma unei pierderi grele sa-mi tarasc zilele roasa de melancolie , in loc sa imi intampin destinul cu bucurie, cu sufletul deschis si sensibil, induiosata de surasul misterios al intregii firi.
In aceste ceasuri intamplatore, lipsite de continuitate, dureri nemarginite ma incearca. . . ma trezesc stand in tacere, cu capul sprijinit in maini. Degeaba incerc sa ma scutur de orice apasare! Sunt zile in care nu ma trezesc decat pentru a-mi regasi tristetea; ma simt foarte singura si, in acele momente, nu imi doresc sa vad lumina soarelui. Oricat as incerca, nu izbutesc sa imi vindec inima ranita. Imi doresc sa uit starea aceasta dureroasa, dar mii de intamplari marunte mi-o reamintesc in fiecare clipa! Apoi realizez ca nu in viata, ci in mine sta mizeria pe care n-o pot invinge! Daca as reusi sa ma cunosc pe mine insami pana in strafunduri, atunci sigur as gasi mijlocul si prilejul de a patrunde in inima celorlalti.
Incerc sa-mi reinviu in minte toate scenele fericirii disparute. Le zugravesc si ma stradui sa ma scufund in ele cu toata infrigurarea, iar cand soarele zilelor disparute pare ca-mi invioreaza trupul, ca ma ajuta sa respir, atunci arunc o privire catre prapastia fioroasa. Reinnoindu-mi fara incetare chinurile, ma sfasiu pe mine insami!
Din nou ratacesc pe strazile pustii . . . Simt dureri pe care nu mai pot sa le indur! Cu sufletul gol, ma afund in intunericul sfant al noptii. Ma pierd printre umbrele reci, care incet, incet, ma acapareaza . . .