Ascult copilul din mine și ochii mei încep să pâlpâie. El știe când ating pe buze secundele minunii, strivind un glas ce nu poate fi înăbușit. Devin ce-am fost odată, finețea dorind să vină sculptată dintr-un suflet pur, inocent. O umbră ruptă din Adevărul Lumii îmi spune că arealul de contact cu iubirea e pierdut dacă nu mențin legătura cu acel copil. Nu demult a fost Nașterea, iar când se va produce umplerea cu ecoul vieții pot muri liniștit. Deocamdată nu am lumina timpului și caut ruga ideală: "Citește Doamne și această carte și sustrage-mă atemporal din lumină! Moștenirea mea e dată de minunile Tale, pe care nu le-am irosit". După cum stau copiii și poeții sub stele, înseamnă că pentru mine a trecut Facerea lumii. Cuțitul e înfipt în țărână, oasele de diamant se întăresc. De-aici începe greul bătăliilor cerești.
Pe când am ajuns adolescentul situat între real și iluzoriu, mi-am pus întrebări. Cuvintele mi-erau impas, mă încăpeau vremelnice idei comunicându-mă păsărilor. Gândeam doar când dădeam de greu, iar jocul mă implica total. Îmi striveam gândul cu talpa ușoară și, când nu înaintam, știam că iluzia venea de la inimă. Auzisem de prin străini că inteligența se poate ridica împotriva valorilor străine inimii, dar degeaba: ploua peste mine și nu mă regăseam. Nu-mi puteam controla inima nebună. Am învățat că atunci când nebunia inventează iubirea, scapi din străfundurile materiale și aștepți iubirea vieții să alunece din ciclul încordării. De câte persoane are oare natura divină nevoie să evolueze în iubire? Probabil vom face primul pas numai atunci când ne unim visele și inimile, sau când vorbim în limba îngerilor. Acesta trebuie să fie nivelul nostru superior.
O altă zi cuminte, o altă îmbătrânire. Când ajungi la maturitate te întrebi ce ai ajuns: produs de seră sau călător pribeag? În comunicarea iluzorie nu mai știu unde mai sunt acum și vreau sa fiu cel de odinioară, copilul matur. Nu regret nimic, dar nici nu strig poeme la triumfuri, și asta ar trebui să facă orice chip de ceară. Îmi pun palmele pe urechi, să nu aud și mă știu știindu-vă pe voi.
Bufon mai este omul, mai ales atunci când fantomele îi spun cuvinte letale! Dialogul poate fi convertit în clovnerie generală. Þi se anulează privilegii în teatrul acesta așa de mic și preagândit. La maturitate mă adresez numai celor ce știu să mă asculte: “Vă pronunț printre noi, suflete perpendiculare.! Reflexele ne evadează, trăirea e universală. Suntem amenințați că e inutil drumul parcurs. Și pe același drum te poți împiedica de farmecul zilei ce trece și realizezi că nu ai făcut nimic, ești trist. Ești în plin diluviu sideral, te comprimi în vis. Nimicul nu e urmarea faptei tale când nodul destinului nu se desface. Prieten al meu, neștiut și bun, incurabil este somnul! Hai să nu dormim altfel, să nu ne ocupe nimicul, să nu fim nebuni!”
De ce încă există semne numai când am devenit bătrâni? Azi, mâine, altădată soarele este al meu, al tău, al celui ce ia parte la jocul ciclic al vieții. Parcă e un soare din alt univers, și ne schimbăm și forma, conținutul. Acum aud și eu cum se învârte cerul, noaptea are glas de vânt. Cu irisul uimit văd duminica din mine, un fel specific de a fi. Silabele bat în alte ritmuri, în emanații ce n-au fost niciodată astfel. Fericirea e așa de rară la un om bătrân!
Ce mult m-am scurs, dar ce mai las pe dinafară? Poate respirația marginilor din lucrurile mele pământene. Viitorul vine după mine și se mișcă lumea când beau din infinituri. După ce bat la poarta muntelui și nu mi se deschide, îmi aduc aminte de ființă: un coșmar, un gust de brumă, flămând de o văpaie... Atât am fost, acum sunt prea bătrân. Umerii îmi asfințesc, o aiureală ce lucrează. Când țărâna îmi sărută rana, rătăcesc în uitarea de sine. Inima e martor la un suflet ce migrează. În Paștele sinelui nu mai este vârstă, e o mahmureală după nesfârșituri. Crește satisfacția inițială: nebunii sunt astăzi porumbei. Dar după ce pleacă și iubirea din noi, ce ne mai rămâne?
Universul își distruge stelele de care nu are nevoie și creează altele noi. În orice poveste a comosului există iubire, căci ea revine. Ce e cu răsăritul de dincolo de mine și când îi va fi timpul potrivit? Nu știu să răspund, dar credința-mi dă puterea să mă încap cu totul în doruri veșnicite. Nu plec în căutarea lui Dumnezeu, căci El e aici, cu mine.