Strig catre tine, te vad cu ochii inchisi,
te simt fara a te atinge, nu stiu exact ce fac
dar stiu ca numai asta pot face
mi-e frica de intuneric si de mine
mi-e teama de apus si rasarit
zambesc desi sunt mai trista decat luna
rad desi plang ca un copil atat de singur
parasita de ingeri, ma misc ca si cum
in loc de aripile mele as avea aripi de otel
pe care le tarasc cu pasi marunti
pe dealul patimilor mele,
acele patimi nesfarsite de care mi-e atat de frica
totul continua la nesfarsit, o agonie perpetua
ce ma rastigneste pe o cruce de foc
si ca un final prea mult asteptat
lacrimile mele se preling pe fata-mi rece
se topesc in foc, si asteapta un alt inceput
in care fata mea sa nu aiba nevoie de o masca
sa nu mai fiu improscata cu noroi pentru gandul bun
pentru sinceritatea cu care iubesc
si ochii mei sa nu vada decat ceruri senine
sa nu mai simt acea ploaie care ma distruge
sa nu mai fiu singura in frig
astept sa renasc