Eram doar noi,
suspendați de amintirea nopții
deasupra unui mâine deja viu...
Începea să se nască sfârșitul...

Mii de glasuri de broaște
se intreceau cu ceasurile:
care dintre ele erau mai precise
în a ne măsura lungimea unui gând...

Stelele își luau la revedere
și nu găsisem încă pe cer carul mic.
Nu mai contează acum, ai zis,
dar broaștele încearcă să ne spună ceva...

Nu-mi amintesc deloc vocea ta...
Vorbeai în cu totul altă limbă
decât cea în care erai învățat să iubești.

Să nu adormi, ințelegeam de la tine,
nu o sa mai avem pentru noi nici măcar răsăritul!
Nu mă mai fotografia, ți-am zis,
dar tu oricum uitaseși să pui filmul...
Râzi, râzi, o să îmi aduc aminte de tine râzând!

Poate ar fi mai bine să mergem desculți...
așa am simți mai adânc ceața asta mov!
Eu nu mai pot, ai zis, eu sunt bătrân,
și țânțarii de la voi sunt epopeeici...

Să nu inchizi ochii nici o clipă!
Timpul încearcă mereu să ne păcălească,
ai putea chiar să pierzi momentul,
și noi nu ne vom mai întâlni niciodată...
Nu o să avem pentru noi nici măcar răsăritul!

Lasă apa, mi-ai zis, n-o mai privi,
e prea devreme azi să îți dorești să știi să înoți!
Eu n-am să te pot învăța, oricum...
Nu-mi mai aduce aminte că nu pot fi valul!

Pe noi deja ne-a păcălit timpul, vezi?...
Te-a făcut să întârzii prea mult pe lume.
Râzi acum, râzi, nu te gândi să lăcrimezi pentru mine,
eu mi-am trăit deja razboiul...