Veneam cu privirea din fotografia momentelor si departarilor ce-mi pipaiau intoarcerile casei mintii. Peste urmele mele patate de ceara oculara plutea o lume a surasului, a soaptei, a versului si-a ploii. Nici macar ploaia nu a spalat cele scrise pe dosul fotografiei: “Doi nebuni frumosi, doi porumbei uitati de umbre ciugulesc din palma tainei pana cand bratul universului ii va adopta.” Scrisesem acea idee pentru ca simteam un curcubeu, un zeu nefiresc ce ne insotea intr-un decor mirific. Si cum sa nu-mi aduca inspiratie curcubeul? Privindu-l, am realizat cum el incepe si se termina de la radacina arborelui. Un semn ceresc. In aceeasi fotografie se observau pasii nostri uitati pe poienite, pasi in doi ce dezmosteneau talpile arzand de implinire. Arderile de fericire precum filamentul nu se duceau pe talpi, pe fuga, ci treceau in inimi. Acolo, sub coama dealurilor, lumescul e pierdut de tulnic si de pasari. In jurul nostru erau cateva vrabii care parca intrebau in stanga si-n dreapta daca le-a vazut cineva cuiburile.
Cum e potrivit sa te comporti in fata unei astfel de fotografii? Ma rugam la stele si la ape, si nu ceream decat un sens: sa nu fim amanati inca o data, sa facem pact cu mana vesniciei! Am fi putut creste in spirale, am fi format un ADN comun si am fi inflorit in astrul de deasupra. Si cum frumoasele noptii teseau visele pe dos, privirea mea mirata a ramas cu refugiul ei de apa sfintita.
Mi-am apropiat fotografia de buzele-mi flamande de trecut si i-am soptit timpului: “Nu ma recunosti? Sunt eu, omul cu vise! Am fost adunat dintr-un suras, o soapta, un vers si-o ploaie, si vreau doar sa mi se repete niste picuri de efemer. Si daca nu ma mai pot rascoli in trupul tau format din cioburi de secunde, va fi ca si cum am fi murit impreuna, eu si ea, in diferitele parti ale infinitului. O poza adaposteste trecutul, dar, pe cearcanul dintre secunde, maine coboara ca un gest curand. Unde esti, ax al rezistentei? Timpule, nu-mi frange iarasi pana. Esti perla mea ce-si cauta refugiul in scoica imortalizata a materiei. Iar astazi, daca ne vede inceputul si sfarsitul, adica acel curcubeu frumos, va avea dureri in benzile culorii si-mi va speria vrabiile ce vor fi obligate apoi sa stea numai pe cuiburi. Grabeste-te, totodata, timpule, caci lacul meu cu apa sfintita va ingheta! Nu stii ca regelui de ziua nu i se permite sa traga cortina frumoaselor noptii? Cat despre astrul de deasupra, n-am cuvinte…”
E ora 6 si din gatlejul cocosilor tasneste dimineata ce ma prinde cu capul adormit peste fotografia la care am cugetat o noapte intreaga. In ochii palmelor ce-au tinut imaginea de odinioara s-au umflat izvoarele de patimi. Noaptea a plecat, revine, e ciclica, dar fotografia e statornica, ramane oricum in coasta timpului, indiferent daca e soare, ceata sau intuneric.