lucrurile simt arșița ca pe o sărbătoare. se pot în sfârșit elibera prin topire de forma lor fixă. ele pătrund în mine prin spațiile lăsate libere de inutilități. și-au pierdut umbra și se îmbină între ele fără nici un criteriu.
în jurul meu obiectele se topesc unul în celălalt, se împreunează cu o indecență surprinzătoare.
sub multe straturi de teamă simt totuși o mare bucurie. îmi amintesc că și noi curgeam unul în celălalt ca două izvoare nerăbdătoare să se unească înainte de deveni orice altceva.

absorb lumina dintr-un fel de obișnuință opacă. nu știu ce altceva aș putea să mai fac.