de la marginea nopții
soarele îl gândeam ca pe o haltă
unde se opreau visele uneori
ca la un țintar punctau dinspre toate
înspre mine
creșteau tălpi ce nu se mai lipeau de pământ
era foamea cu care se hrănea universul
strâns
sub același oboroc
devenit dintr-o dată tăcere
falii întregi se desprindeau ca la un cutremur
o grindă sub care să te adăpostești
de data asta nu
pe umerii sterpi ai zilei a înfrunzit mătasea
prelinsă pe sub coaste
a descântat cu vorbe drumul
ca și cum
ar fi vrut să audă
pământul
s-a oprit în loc