despre Dumnezeu nu prea poți spune multe
te cuprinde un tremur
o spaimă mare de blasfemie
și atunci taci
e mai ușor să vorbești cu el
decît despre el
dar și adresarea directă e ca o forțare
ca o stîngere de gît la amintirea păcatelor
și apelăm la sfinți la îngeri la ființele intermediare

eu L-am cunoscut ca pe o forță
ce te poate izbi în orice moment
pentru mine Dumnezeu are dinți
chiar și-i arată uneori
printr-un zîmbet (așa îmi place să cred)
trece neobservat
prezență de care nu te ferești
precum de fantome.

am gîndit să scriu despre Dumnezeu
ca despre o rudă îndepărtată
dintr-o altă provincie
cu care te întîlnești rar
de nici nu-ți mai reamintești chipul
și am văzut că nici a scrie nu e la îndemînă.

de ce nu am puterea de a scrie un psalm
un psalm cu multiple înțelesuri?
aș putea să-L slăvesc fără a-I pune la încercare bănuielile
pe care oamenii le-au confirmat milenii
și aș fi poetul apostol.

gîndind acestea doar greierul mă distrage
de parcă aș locui într-un bloc de greieri nu de beton
poate și zugrăveala puțin învechită
verdele șters și crucea de la sfințenie
abia perceptibilă după trei ani.

mai vorbesc despre Dumnezeu cu peștii
cînd le pun de mîncare și se adună deasupra apei
rugîndu-se parcă
spre mine
conturînd cu buzele mute
un psalm.