Bunica nu ne aștepta în poartă
era preocupată cu niște sarmale mămăligă și ciorbă
la optzeci de ani nu mai admira peisajul
îl păstra doar în memorie
să poată suferi după tinerețe și altele pe care noi nu le simțim

a lăsat însă o lacrimă peste ochii uscați
ochii sunt oglinzi ce se învechesc
și ne-a primit cu zîmbet în timp ce cîinele sărea spre noi
un alt cîine și inevitabil am întrebat despre el

bunica are poftă de vorbă
de aceea iubește oamenii ei nu sunt precum pisicile
mulțumite cu o mîngîiere
ei înțeleg și răspund și bunica se bucură

de aceea cred că ne-a povestit pînă ce am ieșit în stradă
pînă ce am urcat în mașină
și era gata să alerge după noi
zicîndu-ne a cîta oară
că era un cîine aruncat în mlaștină
și ea a intrat după el gata să-și piardă echilibrul
și rămîneam fără bunică și fără cîine

am dat muzica mai tare
cuvintele bunicii se auzeau ritmate ca un instrument de percuție
acasă telefonul fix a sunat după cîteva zile
cuvintele bunicii se tîrau pe pămînt.