nu-și amintea de când nu mai scrisese

trenurile care alergau în același cerc de fier

tramvaiele care se văitau sub un cer de frunză-ngălbenită

rândurile ce-și pierdeau sensul
cum zbaterea timpului
în tâmple

undeva sus o lună ofilită

nesomnul câinilor vagabonzi și clopotnița unei biserici

peste oraș
răsculându-se abia
sunetul omului -

era prea mult

gânditorul oprit în fața lumii
cum cifra unu înaintea mulțimii de zerouri