Oare de ce-i dat omului să plângă? Nu plâng toate ființele. A-ți văzut vre-o furnică lăcrimând? Vre-un fluture hurducat de sughițuri? Chiar și vițeilor ori mieilor, care jelesc ca niște bocitoare, nu li se vede ploaia durerilor pe față. Mai degrabă plâng melancolic și discret ulucele, hohotește pârâul primăverii bolborosind și prăvălindu-se la vale cu chica zbârlită și coate ridicate. Mai iute li se preling ferestrelor șiroaiele tăcute, se umezește țărâna sub argintul brumelor, ori pică lacrimi dulci izvorul.

Dar chiar și mama tuturor acestor bocitoare, ploaia, nici ea nu plânge întotdeauna la fel.
Uneori își șterge ochii cu o năframă subțirică, străvezie, c-abia se preling în jos printre sprâncenele-ncruntate ale soarelui, câteva picături călduțe abia simțite;
câteodată scoate un cearșaf mare și cam murdar, ce nu-i de-ajuns să-i străvilească șiroaiele neistovite, monotone, de văduvă necontrolată;
iar altădată, prosoape groase, colorate, se chinuiesc zadarnic să pună dop potopului de lacrimi, ce cad ca din ciubere și cofe -
pe când întreg văzduhul răsună de hohote, sughițuri și suspine.