De când nu mai am job,
nu am altceva mai bun de făcut,
decât să-mi respect viciul.
Să gust din cafeaua amară,
viața-mi infernală, să trag cu sete
narcoticul unei țigări,
iar plăcerea absurdului,
s-o simt cum crește în pieptu-mi
cuprins de anestezic.
În gerul de minus 25 de grade,
căldura îmi invadează arterele
cu sânge vâscos, impregnat
cu vicisitudini, și cu alcool hidratat
cu molecule de hidrocarburi și oxidrili.
Numai hibernarea alături de maidanezii,
rămași și ei șomeri,
de când au fost alungați din adăposturi
(din lipsă de fonduri), chiar dacă e câinoasă,
e sigură, probabilitatea să apuc un os
sau câte-o boabă uscată,
nu depășește orice speranță.
Din rotocoalele de fum, năluci se-nfig
în conștientul și subconștientul
hămesitului de mine.
Nu mai sunt om,
încet, încet, o să devin câine.



24 ianuarie 2010.