Rar mi-a fost dat să-ntâlnesc o mai contorsionată, după unii hilară!?, apologie a umanului, cum am pățit-o cu “Îndreptar pătimaș” a lui Cioran – îmi place s-o numesc “scriere imberbă”, asumându-mi ridicolul cuvintelor pe care le spun –, e cartea lui de tinerețe, ultima scrisă-n românește, carte la care a moșmondit patru ani, în Parisu' lu' Pește... ale cărui case nu-i spuneau lui Cioran mai nimic; ca și cerul acestuia, de altfel.

...
Citeam, citeam și citeam... de nu mai terminam, fiindcă mi se-nvârtea prin cap altul – el, ca personaj viu, se-nvârtea mai puțin! însă un răsad dintr-o scriere a sa îmi răstălmăcea toate încercările de a pune ceva-n ordine; ceva de genul ăsta mă persecuta: fructe-rod și hrană-mbucătură ale lui, ale pământului, suntem.
Ador invectivele lui Gide! Fiecărui copil i-ar reveni dreptul să se-nfrupte din ele.
Am blestemat și am scăpat!

Așa cum pui carnea pe grătarul încins, așa mi s-a așezat “Cronica filosofică” din “Pivnițele Vaticanului” lui în suflet:
“/.../ În anul 1890, sub pontificatul lui Leon al XlII-lea, renumele doctorului X..., specialist în boli reumatice, îl aduse pe francmasonul Anthime Armand-Dubois la Roma.
– Te duci la Roma să-ți îngrijești trupul! exclama Julius de Baraglioul, cumnatul lui. Acolo o să-ți dai seama că sufletul îți este mult mai bolnav decât trupul! Iar Armand-Dubois răspundea, pe un ton de compătimire exagerată:
– Bietul meu prieten, privește-mi umerii.
Blajinul Baraglioul își ridica privirea, fără să vrea, spre umerii cumnatului său; se cutremurau ca scuturați de un râs adânc, de nestăpânit; și într-adevăr te cuprindea mila văzând acel trup mare, pe jumătate paralizat, folosindu-și ultimele puteri în chipul acesta grotesc. Era limpede că fiecare rămânea neclintit pe poziția lui și că elocința lui Baraglioul nu putea să schimbe nimic. Dar, cine știe, poate că timpul... povața tainică a locurilor sfinte... Profund descurajat, Julius mai spunea doar atât:
– Anthime, starea ta mă îngrijorează (umerii își încetau dintr-o dată dansul, căci Anthime își iubea mult cumnatul). Poate că peste trei ani, în timpul jubileului, când voi veni la voi, vei fi mai bine!”

...
Acum, fiindcă mi-am revenit în simțiri, voi cita din Cioran, fără scrupule, dar cu intermitențe:
“/.../
5. Precum iubești cărțile
Precum iubești cărțile pe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet – așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul. /.../
6. Pietate estetică
/.../ Acum vreau să-nvăț respectul bulgărilor. Putea-voi să privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu și ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl oprește de la menirea lui firească: să vadă. De la creștinism încoace ochii nu mai văd.
Același om, ce merge în vârfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini – când numai sub ramuri bucuria gândurilor amestecate-n simțuri ar trebui să ridice un templu și să urzească o mitologie a senzației. /.../
8. Doctrinele n-au vlagă
/.../ Dar de ce, când stau așa, absent de credințe, viața se preschimbă-n eu, și eu sunt peste tot? /.../
10. Două atribute are omul
Două atribute are omul: singurătatea și orgoliul. El viețuiește pe pământ ca să le scoată în vileag.
Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapă existența. De ce-o fi născocit-o individul? Ce nevoie a organizat atâta otravă?
/.../ Visam c-am murit în toate, îmi căutam oasele prin aștri - și m-am pomenit la picioarele Eului, bocindu-mi identitatea.”

Astea vreau eu să țină de singurătate copiiilor lumii.
Cărțile vechi, cele scrise de prooroci, îndeamnă la acțiune, orgie și delir; cărțile mai din-coace ne-ndeamnă la desfătare, reverie și lene ne spune Cioran.
El e un câine, la urma urmelor.

...
Cărțile cele mai noi, dacă e să fie după mintea mea, te-ndeamnă la prosteală. N-ar fi păcat de-ar fi arse, ori ascunse vederii celor tineri.*


Notă parșivă:
* cum ar fi, de-o pildă, cartea asta: DOCTRINE POLITICE; Concepte universale și realități românești – coordonator: Alina Mungiu-Pippidi, care pare să fie ultima carte mai nouă pe care am citit-o, de prost ce-am fost.