scriu, pentru că timpul s-a așezat la masă... ca un înțelept ce știe să mângâie coama lumânării. atâta soare, atâta simplitate, atâtea cuvinte, atâtea smerenii, cu lacrimi de ceară! se apropie miezul nopții, evantaiul de liniște, pe care aleargă doar norii, flori uriașe albastre, de vanilie... un cerc de gelozie mă strânge încă! și cerul se taie! și rana tulbură totul!
scriu, pentru că sufletul s-a așezat la masă... ca un înger obosit. nu se mai simte respirația lunii, nu-ți mai surâde floarea dragostei! azuriul e singur, tobă veche, aruncată să numere portocalele cu surâs de Palermo! și, din cerc în cerc, visele șoptesc a ghioc de iluzii... ce va fi, cum se va subția gustul de knofi! cum se va vinde clipa de dor și cum vor suna arginții din coada șarpelui!
nu se va schimba nimic.
filozoful va trăi arid...
și poetul își va iubi moartea!

2 februarie 2010, 00:28