nu mă uit peste umăr acolo ești tu cu toată viața mea cu respirația cu mirarea cu începuturile cu nesfârșirile. am încercat să vorbesc în limba noastră dar n-o știe nimeni. habar nu am unde ești cum îți sunt zilele cum îți sunt nopțile habar nu am cine mai sunt. dar nu privesc în urmă merg înainte. merg pe sârmă. sub mine prăpastia se cheamă timp. ea îmi înghite teama și gândurile îmi fură visele.

uneori scriu poeme cu prea multe metafore. vine tosa și-mi spune că sunt învechită. îl cred pentru că metaforele astea sunt doar un scut. unii poeți simt mirosul din spatele metaforelor așa cum eu simt artrozele babelor care au ruj pe dinți.

ceva nu îmi iese. poate ar trebui să mă întorc să te iau de guler să te înjur să-ți spun dobitocule nu vezi că eu sunt ființa ta că avem o singură viață că vorbim o limbă numai a noastră nu ne înțelege nici dracu și umblăm ca tâmpiții și ne-o tragem cu străini și cu muți și cu orbi. poate ar trebui să mă întorc și să te pălmuiesc în tăcere. sau poate să-ți întind o frunză luată din pădurea noastră de foc. naiba știe ce ar fi atunci. eu nu mai știu. dar merg înainte printre tot felu de zgomote și de norme. aici scrie nu călcați pe iarbă. nu călcați pe nimic.