lacrimi de seară, apoi ploaie de săgeți... mi-aduc aminte de crinul de la Schitul din Trivale, de tăcerea lui deschisă spre îngeri. m-am oprit lângă el, ca să înțeleg cum se privește lumea de pe ultima treaptă a virtuților, treapta iubirii... ochiul se apropie foarte greu de alb... dar acest alb bate clopotul iertării, prelungește mângâierile divine. gândul se recunoaște în Bunavestire.
mă simt sâmbure-umblător, așteptările mele călătoresc andante-andante... argintate, sufletul meu numără arcuri de pod, impresiile de liniște, royal green, prin care trec doruri profunde și vise de narcise. trebuie să recunosc, singurătatea mea nu mai este aceiași... amintirea și-a făcut derdeluș din jumătățile de măsură, bucuria ei seamănă cu oglinzile de jad albastru, primul rol adevărat în „te iubesc”!

15 martie 2010, 03:50